Tehnologia de cultură pentru crizantemă

Crizantema este o plantă care se poate cultiva în diferite locuri: în grădină, în solarii şi sere-solarii, în seră, după cum prezintă Elena Şelaru. Este una dintre florile specifice sezonului de toamnă.

Originea crizantemei este din China şi Japonia.

Chrysanthemum indicum L. (crizantema) creşte în flora spontană a Japoniei. Are inflorescenţe mici, simple, de culoare galbenă. Chrysanthemum chinensis Sab. este originară din China şi are florile colorate alb sau roz. Chrysanthemum hortorum Hort. este o specie horticolă şi înglobează majoritatea soiurilor existente astăzi în cultură. Soiurile de crizantemă sunt de mai multe tipuri, după formă, mărimea, coloritul florilor şi inflorescenţelor. Cerinţe ecologice - crizantema este o plantă sensibilă la durata de iluminare (la fotoperiodism). În condiţii naturale, înfloreşte toamna, când durata zilelor se scurtează, ea fiind o plantă de zi scurtă. Poate înflori însă în orice perioadă din an, prin dirijarea artificială a luminii, în condiţii de spaţii protejate, prin iluminarea sau întunecarea culturii. La stabilirea programului de dirijare a luminii se au în vedere anotimpul şi soiul (soiurile pretind durate diferite de zile scurte). De asemenea, crizantema este sensibilă la temperaturi extreme: prea ridicate, vara, şi prea scăzute, iarna. În general, soiurile existente astăzi în cultură nu rezistă la ger şi trebuie puse sub adăpost în spaţii cu temperaturi de 5-6 grade Celsius, pentru perioada iarnii. Crizantema necesită soluri bogate în materie organică, adânc lucrate, în permanenţă reavene, cu pH-ul neutru sau uşor alcalin.
 
Producerea materialului săditor

Crizantema este o plantă care drajonează, deci emite lăstari din mugurii de pe rădăcini. Înmulţirea crizantemei se poate face prin simpla desprindere a drajonilor, când au câteva frunze de dimensiuni normale şi rădăcini pentru a se hrăni singuri, şi plantarea lor în grădină, pentru a se începe o nouă cultură. Aceasta este posibilă cel mai adesea în luna aprilie - început de mai. Mai bine însă este să se producă butaşi din vârfurile drajonilor. În continuare vom prezenta cultura tradiţională a crizantemei, când fermierii, în mod frecvent, îşi produc singuri materialul săditor. Toamna, plantele-mamă (de la care se vor recolta butaşii) se aleg din lotul florifer şi se trec în locuri adăpostite (răsadniţe, camere reci, pivniţe). Aici se păstrează pe perioada de iarnă, la temperaturi de 5-6 grade Celsius şi umiditate redusă (atât cât să nu se usuce plantele). În februarie-martie se creşte temperatura la 12-14 grade Celsius şi se udă. Dacă plantele au fost păstrate în pivniţă, se transferă în spaţii luminoase. Din mugurii de pe rădăcini pornesc numeroşi lăstari (drajoni) din care se fac butaşii. În acest scop se taie vârfurile lastarilor, care apoi se scurtează la circa 8-10 cm printr-o tăietură transversală aplicată la un milimetru sub un nod. După ce se elimină 1-2 frunze de la bază şi, eventual, se reduce circa 1/3 din mărimea celorlalte, butaşii se plantează la 2-3 cm adâncime în nisip, perlit sau turbă amestecată cu unul dintre aceste materiale. Substratul de înrădăcinare se aşază în lădiţe, direct pe parapet în seră sau în răsadniţa, în funcţie de spaţiul unde se va produce înrădăcinarea. Pentru înrădăcinare, butaşii trebuie să beneficieze de 18-20 grade Celsius temperatură şi de umiditate atmosferică ridicată. Prinderea butaşilor durează 3-4 săptămâni, după care se plantează în ghivece de 7-8 cm sau se trec direct în teren, în funcţie de data butăşirii şi de evoluţia factorilor climatici de afară. De la aceeaşi plantă-mamă se pot recolta 2-4 serii de butaşi.
 
O altă metodă constă în efectuarea de butaşi către sfârşitul verii, recoltaţi de pe plantele cele mai frumoase şi foarte sănătoase. După înrădăcinare, aceştia se cultivă afară, pe brazde, până în luna octombrie şi vor servi ca plante-mamă pentru recoltarea butaşilor în anul următor. Creşterea acestor plante în condiţiile nopţilor răcoroase din timpul toamnei le stimulează formarea drajonilor. Tulpinile lor se scurtează la circa 10 cm, odată cu pregătirea în vederea iernării. Transferarea plantelor la locul de iernare (seră rece, răsadniţă) se face toamna, cât mai târziu posibil. Pe parcursul iernii, pământul se menţine la o umiditate foarte redusă, pentru a se evita putrezirea plantelor. Începând din lunile februarie-martie apar drajonii din care se recoltează butaşi, în număr de 15-20 de la fiecare plantă-mamă. Înfiinţarea culturii - plantarea afară se face în cursul lunilor aprilie-mai, în dependenţă de factorul căldură. Se începe cu soiurile timpurii şi se termină cu cele târzii. Distanţele de plantare se apreciază în raport de vigoarea soiului şi cu modul de conducere a plantei (cu una sau mai multe tulpini florale). Ele sunt ceva mai mari decât la culturile efectuate în sere şi solarii, şi anume de 25/20 sau 30/20-25 cm.
 
Îngrijirea culturii

Într-o cultură de crizantemă efectuată afară, foarte importante sunt lucrările executate asupra plantei. Ciupirea sau suprimarea vârfului de creştere are drept scop principal prelungirea perioadei de vegetaţie a plantei, astfel ca ea să ajungă la înflorire toamna, când va dispune de condiţiile naturale (lumină şi căldură) optime procesului de apariţie şi dezvoltare a florilor. La plantele produse şi, respectiv, plantate timpuriu, lucrarea poate fi repetată, dar nu mai târziu de luna iunie. De asemenea, ciupirea se face şi cu scopul de a se obţine ramificarea la baza plantei atunci când ea trebuie condusă cu mai multe tulpini florale. Copilirea (eliminarea lastarilor laterali de pe tulpinile florale) se repetă ori de câte ori este nevoie, pentru a se obţine tije drepte, viguroase, fără ramificaţii. Alegerea butonului floral şi bobocirea se execută cu multă atenţie, de către persoane bine instruite. Într-o cultură de crizantemă făcută afară, primul boboc considerat cu o dezvoltare normală apare după 10-15 august. Bobocii care se formează mai devreme (iulie), cel mai adesea nu sunt de calitate din cauza condiţiilor improprii (zile lungi şi temperaturi prea ridicate). Drept pentru care, de multe ori, bobocul principal (terminal) se suprimă, lăsându-se pentru înflorire boboci coronari de ordinul I sau II. Căldura mare şi fotoperioadele lungi constituie cauze ale unor defecte florale ca: aşa-zisul peduncul prea lung şi lipsit de frunze imediat sub inflorescenţă, formarea de frunze înguste, numite „cureluşe“, în partea de vârf a tulpinii florale, asimetria inflorescenţei, înverzirea centrului inflorescenţei, formarea bobocilor „crown“ la care bracteele sunt foarte dezvoltate şi acoperă inflorescenţa etc. Este bine ştiut că, la crizantemă, bobocul terminal este înconjurat de câţiva boboci, numiţi coronari de ordinul I. Dacă aceştia sunt lăsăţi să crească, în jurul fiecăruia dintre ei se formează alţi boboci, numiţi coronari de ordinul II, care la rândul lor vor avea coronari de ordinul III, de obicei cu aceştia încheindu-se procesul de formare a mugurilor florali. Prin alegerea bobocului floral se înţelege rezervarea unuia, care poate fi principal, de ordinul I sau chiar de ordinul II şi care se lasă să evolueze până la faza de înflorire. Toţi ceilalţi se suprimă când au 4-6 mm în diametru. Această lucrare este specifică tulpinilor florale conduse cu o singură floare în vârf („uniflore“ sau „standard“). În condiţiile din România, în general, lucrarea se efectuează în august-septembrie. La crizantema de tipul „crenguţă“ sau „buchet“, dimpotrivă, se lasă toţi bobocii să înflorească, cu excepţia celui terminal, care se suprimă. De multe ori acesta nu se rupe, dar se elimină singur, fiind sufocat de creşterea mai rapidă a celorlalţi subadiacenţi. Tutorarea crizantemei de grădină se face frecvent pe sistemul spalierilor montaţi pe marginea brazdei, pe care se fixează 2-3 sârme groase care să menţină plantele conduse cu mai multe tulpini, care, la rândul lor, sunt viguroase şi se susţin unele de altele în urma unei bune aprecieri a distanţelor de plantare. Tutorarea se poate realiza şi cu beţe de lemn, tije metalice etc. Irigarea se face din abundenţă, deoarece planta consumă cantităţi mari de apă. Insuficienţa apei determină defolierea (căderea frunzelor) şi lignificarea tulpinii. Îngrăşarea cu mraniţă sau gunoi de grajd se face de două ori pe lună, cu soluţii de îngrăşăminte minerale, în concentraţie de 0,2-0,3%.
În anii cu toamne timpurii şi reci (temperaturi nocturne sub 8-10 grade Celsius) este necesară protejarea culturii cu copertină de polietilenă sau chiar transferarea plantelor în spaţii adăpostite, unde se aşază unele lângă altele. Reţineţi că florile sunt foarte sensibile la brumă.
 
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor

Este o lucrare căreia trebuie să i se acorde o importanţă deosebită. Virozele se identifică prin mozaicarea frunzelor, panasuri pe frunze, căderea prematură a frunzelor, deformarea bobocilor, înflorirea precoce, decolorarea florilor, malformaţii (deformări) urâte la flori etc. Tratamentele ce se aplică au în vedere distrugerea insectelor vectoare, termoterapia plantelor-mamă cu înmulţirea lor pe cale meristematică. Fainarea (Oidium chrysanthemi) apare sub forma unui praf alb, mai întâi pe faţa inferioară a frunzelor şi apoi pe întreaga plantă. Se combate prin stropiri cu substanţe tip Benomyl 0,5%, prăfuiri cu sulf etc. Rugină (Puccinia chrysanthemi) se manifestă prin pete mici albe, care se acoperă repede cu o pulbere brună. Pentru combatere, plantele atacate se smulg şi se distrug, se evită stagnarea umidităţii, se fac stropiri cu fungicide. Septorioza (Septoria chrysanthemi) se manifestă pe frunze sub formă de pete brune delimitate de o aureolă mai închisă. Fruzele se brunifică şi mor. Produce pagube mari în toamnele ploioase. Se tratează cu substanţe fungicide. Fusariosa (Fusarium sp.) produce îngălbenirea şi uscarea frunzelor, începând de la vârful plantei. Combaterea se face prin respectarea asolamentului, distrugerea plantelor bolnave şi tratamente cu substanţe fungicide. Dintre insecte, îşi fac destul de frecvent apariţia păduchii, care se distrug cu substanţe de tip Sinoratox 0,1% sau alte insecticide. Recoltare florilor se face în faza de deschidere aproape completă a inflorescenţei. Florile recoltate în faza mai timpurie nu ajung la dimensiuni normale. Tijele florale se taie la circa 10 cm deasupra liniei solului şi după aceea se scurtează la lungimea dorită. Înainte de a fi puse în apă, se elimină 1-3 frunze de la bază. Florile îşi păstrează mai bine frunzele la lumină decât la întuneric. Crizantema se cultivă îndeosebi pentru flori tăiate.

Victor VĂTĂMANU