Tehnologia de cultură pentru dalie, gherghina - Dahlia variabilis Desf. - Familia Compositae

Dalia este cunoscută mai ales ca plantă pentru ornamentarea grădinilor. În ultimii ani a căpătat un loc important în rândul florilor tăiate, situându-se, ca pondere, aproape de gladiola şi garoafa de vară (Chabaud). Deşi florile sunt deosebit de perisabile şi au o durată scurtă de păstrare în apă, totuşi varietatea şi strălucirea coloritului, alcătuirea şi mărimea lor, durata de înflorire  a plantei, precum şi capacitatea ridicată de producţie sunt calităţi incontestabile, care stau la baza extinderii ei în cultură.

Specii şi cultivaruri

Dahlia variabilis Desf. este o plantă cu tulpina înaltă până la 2 metri, fistuloasă, erbacee, uşor lemnificată la bază şi puternic ramificată. Frunzele sunt mari, lobate şi penat sectate. Florile se disting prin mărimea capitulului, coloritul lor, forma ligulelor, în funcţie de care se cunosc mai multe tipuri de dalii: dalii pompon, dalii cu flori de cactus, dalii cu flori de anemone, dalii decorative. Rădăcinile sunt tuberizate şi se folosesc la înmulţire. Soiurile actuale sunt rezultatul încrucişărilor mai multor specii: Dahlia variabilis, Dahlia juarezii, Dahlia imperialis, Dahlia coccinea, Dahlia rosea etc. Soiurile mai mult solicitate de către cumpărători sunt de tipul „cactus“, la care ligulele sunt tubulare. Înflorirea la dalie se desfăşoară eşalonat din iunie până în octombrie. Prelungirea perioadei de producere a florilor, precum obţinerea de flori din mai până în noiembrie, se poate realiza prin protejarea culturii cu folie de polietilenă în etapele friguroase din primăvară şi toamna. (Elena Şelaru).

Cerinţe ecologice

Preferă expoziţiile însorite (are o toleranţă remarcabilă faţă de semiumbră), ferite de vânt, şi un sol sănătos, nisipo-argilos, bogat în humus. Vegetează şi înfloreşte frumos în regiunile de deal şi submontane, cu temperaturi moderate în timpul verii. Suportă căldurile mari din regiunile de şes, cu condiţia să i se dea apă frecvent şi din abundenţă, datorită masei vegetative mari, care nu tolerează insuficienţa apei. Răspunde favorabil umezelii ridicate din atmosferă. Rădăcinile tuberizate, numite impropriu tuberculi, nu suportă temperaturi sub 0 grade Celsius, pentru care motiv se conservă în depozite (pivniţe, magazii, sere reci) la temperaturi între 4 şi 9 grade Celsius.

Materialul săditor

Poate fi obţinut prin despărţirea rădăcinilor tuberizate şi prin butaşi. În vederea înmulţirii, rădăcinile de dalie (în limbajul curent sunt numite tunerculi) se scot de la locul de păstrare şi se despart cu porţiuni de colet (bază a tulpinii), urmând ca din mugurii care se află în această zonă să pornească lăstarii. Rădăcinile prea mari se reduc la jumătate sau la o treime din volum. Tăieturile aplicate în zona coletului cu ocazia despărţirii rădăcinilor se execută cu foarte mare atenţie pentru a nu se răni mugurii, căutându-se, pe cât posibil, ca secţionarea să se plaseze cât mai departe de muguri şi să nu-i afecteze în nici un fel. Diviziunile obţinute pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor sau, mai întâi, să se forţeze în sere, răsadniţe sau solarii încălzite cu gunoi de grajd. Pentru forţarea în sere, plantarea rădăcinilor se face în ghivece, lădiţe sau direct pe parapet, într-un substrat alcătuit din ţelină, pământ de frunze şi nisip. Acelaşi substrat este bun şi pentru răsadniţe şi solarii încălzite. La plantarea în vederea forţării, rădăcinile se aşază unele lângă altele cu coletul orientat în sus. Acoperirea cu pământ se face atât cât coletul să rămână uşor descoperit. Este bine ca înainte de plantare să se aplice dezinfecţia cu soluţie de Benlate 0,1% şi Mycodyfol 0,2%, în care rădăcinile se scufundă timp de 2 ore. Pe timpul forţării, temperatura se menţine la 16-18 grade Celsius, iar prin udare se asigură ca substratul să fie permanent reavăn. În aceste condiţii, forţarea durează circa 3-4 săptămâni, timp în care din muguri cresc lăstari cu lungimea de cel puţin 3-5 cm. Forţarea se începe la date diferite, în funcţie de locul unde se va efectua cultura. Pentru cultura în solariu, despărţirea rădăcinilor şi plantarea în vederea forţării (ghivecele cu diametrul de 10-12 cm sunt mai indicate) se face în cursul lunii februarie, iar înfiinţarea culturii propriu-zise este posibilă la sfârşitul lunii martie, când temperatura solului atinge valori de 8-10 grade Celsius. Pentru cultura în câmp, forţarea se începe către sfârşitul lunii martie. În ultimul timp, s-a extins destul de mult producerea materialului săditor din butaşi. Rădăcinile destinate producerii butaşilor se pun la forţat în luna martie, fără să mai fie despărţite, avându-se grijă însă că zona coletului să nu se acopere cu pământ. Din lăstarii care apar se fac butaşi, care se pun pentru înrădăcinare cu păhărelele de plastic (cele de îngheţată, de pildă, sunt foarte bune), care se umplu cu un substrat de turbă fibroasă şi nisip sau perlit. Turba fibroasă poate fi înlocuită cu pământ de frunze semidescompuse. Înrădăcinarea are loc în circa 3 săptămâni, la 18-20 grade Celsius. Udarea butaşilor şi a plantelor-mamă se realizează prin pulverizare. Plantele obţinute prin butaşi permit o desime mai mare a culturii şi dau flori de calitatea superioară. Înfiinţarea culturii este posibilă la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când a trecut pericolul temperaturilor scăzute. Plantarea se face în gropi în care se pune câte 0,5-1 kilogram de mraniţă. În vederea prevenirii atacului de coropişniţe, groapa se prăfuieşte cu substanţe de tip Lindatox3. La plantare se are în vedere ca lăstarii să nu fie acoperiţi cu pământ, după care se udă de câte ori este nevoie, pentru ca solul să se menţină reavăn în permanenţă. Dacă rădăcinile nu au fost supuse procesului de forţare, iar mugurii din zona coletului sunt numai uşor bombaţi, stratul de pământ acoperitor nu trebuie să depăşească grosimea de 6-8 cm. Deosebită atenţie se acordă adâncimii de plantare. Producerea „coletului dublu“ este consecinţa unei plantări mai profunde. Creşterea este întârziată, iar noile rădăcini se tuberizează insuficient. În cazul unei plantări superficiale se formează puţini tuberculi, mai ales când vara este secetoasă şi mulciul insuficient. De asemenea, nu se recomandă plantarea mai multor rădăcini la un loc, deoarece se creează o desime prea mare a lăstarilor care se umbresc reciproc în defavoarea calităţii florilor.

Îngrijirea culturii

Operaţiunile de tăiere, cum sunt ciupirea vârfului de creştere, copilirea şi bobocirea, sunt lucrări principale de îngrijire în cazul producerii florilor tăiate de dalia. Înlăturarea vârfului de creştere (ciupirea) se aplică la lăstarii rezultaţi din mugurii situaţi pe colet şi la plantele obţinute din butaşi. Momentul optim este după formarea celei de-a treia perechi de frunze (unii producători nu efectuează această lucrare la soiurile cu talie mică şi atunci când urmăresc obţinerea unei cantităţi de flori ceva mai devreme). Scopul lucrării este de a se produce ramificarea plantei cât mai la bază. Copilirea constă în eliminarea lăstarilor laterali de pe tulpinile florale. Primii copili cresc în partea de sus a lăstarului florifer, după ce apar mugurii floriferi. Ruperea copililor se execută la 1-3 perechi de frunze de la vârful lăstarului spre bază. Important este ca la cele două perechi de frunze de la baza tulpinii să nu se aplice această lucrare, deoarece, după recoltarea florilor, din copilii bazali se vor dezvolta noile tulpini florale. Este bine ca eliminarea copililor să se facă numai atunci când încă sunt mici, deci de timpuriu, pentru a nu se consuma inutil din substanţele nutritive, iar rănile produse prin ruperea lor să fie cât mai reduse. Bobocirea se referă la îndepărtarea bobocilor laterali, lăsându-se pe lăstar numai cel central, pentru a evolua la stadiul de inflorescenţă deschisă. În cazul când bobocul central nu are o dezvoltare normală (corespunzătoare) se va alege pentru înflorire unul din bobocii laterali. Copilirea şi bobocirea sunt cele două lucrări de îngrijire care se execută cu regularitate pe toată perioada de creştere şi înflorire a plantei (vara şi toamna). Udarea se face des, preferabil pe sol şi în orele de dimineaţă sau seară. Dalia este mare consumatoare de apă şi hrana datorită masei vegetative bogate şi înfloririi abundente. Creşterea vegetativă puternică a plantei şi udatul frecvent sunt factori care impun un număr mare de fertilizări faziale cu îngrăşăminte minerale şi organice. Doza săptămânală de îngrăşăminte minerale poate fi de 1-1,5 kg/mp (uree, complex III). Mraniţa aplicată ca mulci sau mustul de bălegar diluat cu apă de la irigare, în raport de 1/8:10, dau rezultate deosebit de favorabile. Pe toată perioada de vegetaţie şi înflorire, solul se menţine curat de buruieni şi se afânează prin praşile executate bilunar. La dalia se practică muşuroirea plantei la bază, pentru a preveni căderea tulpinilor, înlocuindu-se astfel tutoratul la unele soiuri. În urma lucrării de muşuroire, de-a lungul rândului se formează bilon, creându-se posibilitatea irigării pe brazde. Aplicarea tutorilor şi palisarea se fac la soiurile cu talia înaltă şi la cele ale căror tulpini se dezbină uşor la punctele de inserţie. Unii producători practică sistemul de palisare folosind spalieri cu sârmă fixată la înălţimea d 60-80 cm. (Elena Şelaru)

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor

Constituie o lucrare pe care este bine să nu o ignorăm în cazul culturilor de dalia. Mozaicul daliei sau viroza (Dahlia virus) se manifestă prin încreţirea frunzelor, pătarea gălbuie de-a lungul nervurilor, inflorescenţe mici pe pedunculi scurţi. Plantele bolnave se scot şi se distrug. Făinarea apare cel mai des toamna, sub forma unei pulberi albe pe frunzişul plantei. Mucegaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) poate să apară pe tuberculi în timpul păstrării şi pe lăstari şi boboci în cazul supraîngrăşării cu azot. Se iau măsuri de aerisire corespunzătoare a depozitului de păstrare. Ofilirea (produsă de Verticillium albo-atrum şi Fusarium sp.) face ca în plină perioadă de vegetaţie plantele să se veştejească şi să piară. Păianjenul roşu şi cel alb produc pagube însemnate. Plantele atacate au frunzele gonflate, decolorate, cu aspect virotic, care cu timpul se usucă. Coropişniţa atacă rădăcinile şi lăstarii în primele faze de vegetaţie. Melcii fără cochilie rod frunzele şi bobocii florali în timpul nopţii.

Recoltarea florilor

Se face la deschiderea completă a inflorescenţei prin tăiere cu briceagul deasupra lăstarilor (copililor) aleşi pentru obţinerea următoarelor tulpini florale. Florile se recoltează dimineaţa sau seara. Frunzele de la baza tulpinii florale se înlătură, iar până la valorificare florile se păstrează în vase cu apă. De la o plantă de dalia cultivată direct în câmp se pot obţine cel puţin 15-20 de tije florale.

Recoltarea şi păstrarea rădăcinilor tuberizate

Lucrarea se face cu scopul de a le feri de temperaturile scăzute din timpul iernii. Momentul optim este către sfârşitul lunii octombrie, de preferinţă după căderea primelor brume. Pentru executarea lucrării se aleg zile uscate, puternic însorite. Scoaterea din teren se realizează manual cu ajutorul casmalei. După deplantare, urmează curăţirea de pământ şi scurtarea tulpinilor la 1 cm până la 10-15 cm, în funcţie de modul cum vor fi depozitate rădăcinile. Spaţiile de depozitare pot fi: pivniţa, magazia, sera rece. În mod obişnuit, rădăcinile de dalia se stratifică cu nisip sau pământ pentru  a-şi păstra turgescenţa. În acelaşi scop, ele pot fi parafinate, caz în care tulpina se scurtează la  1-2 cm, iar timp de 2 ore rădăcinile se dezinfectează cu o soluţie de permanganat de potasiu la culoarea roz, după care se usucă. Într-un vas de aluminiu se pune parafina şi se topeşte la flacără slabă (foc mic). Rădăcinile bine curăţate şi dezinfectate se introduc de două ori în parafina topită, la interval de un minut, după care se trec prin apă rece. Ele se aşază pe un singur rând în lădiţe sau pe poliţe. Temperatura de păstrare este de 4-6 grade Celsius.

Victor VĂTĂMANU