Tehnologia de cultură pentru fasolea de grădină - Phaseolus vulgaris (L.) Savi

Fasolea comună are 22 de cromozomi. Genul Phaseolus cuprinde 56 de specii, după cum prezintă V. Voican şi colaboratorii, dintre care patru prezintă interes pentru cultură: Phaseolus vulgaris (fasolea comună), Phaseolus coccineus (fasolea de Spania), Phaseolus lunatus (fasolea Limă) şi Phaseolus acutifolius (fasolea Tepary).

Se admite, în general, că strămoşul fasolei cultivate este Phaseolus aborigenus, liana tropicală, autogamă, cu păstăi dehiscente şi seminţe mici. Fasolea a fost luată în cultura în regiunea andină cu circa 9.000 de ani în urmă. Din această regiune, fasolea s-a răspândit până în Mexic, unde s-au diferenţiat forme cu sămânţă mică. Totodată, au apărut, prin evoluţie, forme pitice, cu port determinat în faza precoce (talie mică) sau cu port semideterminat (talie semiagăţătoare). S-au diversificat, de asemenea, forma, mărimea şi culoarea seminţelor. În prezent, fasolea pentru păstăi se cultivă în majoritatea regiunilor de pe glob: temperate, subtropicale şi tropicale. Prin tehnici culturale şi prin alegerea zonelor se încearcă evitarea temperaturilor de peste 30 de grade Celsius din perioada înfloritului, care sunt dăunătoare.

În România, fasolea de grădină se cultivă pe o suprafaţă de circa 10-20 de mii hectare anual, adică 5-6% din totalul suprafeţei cultivate cu legume în toate zonele ţării, dar mai ales în jurul centrelor populate şi a zonelor de aprovizionare cu materie primă a fabricilor de conserve. Sunt proprii pentru cultură zonele cu climat potrivit de cald şi cu suficiente ploi. Tehnicile de cultivare a fasolei sunt diversificate în funcţie de soiurile cultivate (pe arac sau pitice), precum şi în funcţie de locul de cultură (în câmp deschis sau spaţii protejate). Partea cea mai însemnată a producţiei de păstăi se obţine prin folosirea soiurilor pitice cu păstaie verde sau galbenă, cultivate în câmp deschis, de aceea elementele principale al tehnologiei sunt expuse pentru acest tip de cultură.

Rotaţia culturilor - se vor evita solele anterior cultivate cu plante care lasă o masă importantă de resturi vegetale sau cu cartof (din cauza riscului de Rhizoctonia). De asemenea, este nefavorabilă cultivarea după sfeclă dacă în sol există doze mari de bor, precum şi după culturi care au fost erbicidate cu erbicide la care fasolea este sensibilă (exemplu: triazine). Fasolea poate urma în cultura mare după cereale păioase. În cultura irigată se poate amplasa şi cultura a II-a, fie după ea însăşi, fie după mazăre, care părăseşte terenul devreme. Pentru motive fitosanitare se recomandă o rotaţie la minimum 3 ani.

Pregătirea terenului - pentru a germina, sămânţa de fasole necesită un sol umed şi bine aerisit care să nu aibă crustă. Solul trebuie să aibă la suprafaţă o structură glomerulară şi să fie uşor tasat, iar în profunzime să fie bine lucrat şi aşezat. Pe terenurile mai grele, arătura de 30 cm adâncime va fi făcută în toamnă-iarnă. Lucrările de primăvară se efectuează la umiditate corespunzătoare, evitând tasarea şi limitând numărul de treceri. Pe terenuri uşoare, arătura se face ceva mai la suprafaţă, iar lucrările de primăvară se fac astfel încât să se evite degradarea structurii solului şi pierderea apei. În toate cazurile, parcela trebuie să fie cât mai plană, pentru a favoriza precizia semănatului şi reglajul maşinilor de recoltat. În cultura tradiţională, lucrările de întreţinere a solului până la semănat se fac în scopul combaterii buruienilor.

Semănatul - desimea culturii se stabileşte în funcţie de germinaţia seminţei, dar şi în funcţie de modul de recoltare şi de tipul produs ce se doreşte obţinut.

Pentru producţia de păstăi foarte fine, grupate, şi pentru recoltarea mecanizată densităţile recomandate sunt de 40-45 de boabe germinabile/metrul pătrat, în timp ce la varietăţile cu păstăi mai mari, mai puţin fine, densităţile pot fi mai reduse (30-35 boabe germinabile la metrul pătrat); schema de semănat = se practică distanţa între rânduri de 45 sau 50-60 cm; epoca de semănat = pentru culturile destinate pieţei, semănatul poate începe când în sol se înregistrează temperaturi de peste 10 grade Celsius şi nu mai există pericol de brumă. Pentru fasolea destinată industriei se poate semăna ceva mai târziu, pentru a evita orice risc. Semănatul atunci când terenul este suficient de cald are avantajul unei răsăriri uniforme şi rapide, a unei maturităţi mai bine grupate şi a unor producţii mai mari. Pentru fabricile de conserve, în funcţie de capacitatea de recoltare, precocitatea soiurilor şi alţi factori se aleg mai multe epoci de semănat, decalate la 3-4 zile între ele (dacă se recoltează cu maşina) sau la 10-15 zile (în cazul varietăţilor care fructifică eşalonat şi recoltarea se face manual). La semănatul târziu, destinat recoltărilor de toamnă, se ia, în general, ca reper-limită o dată care să permită ca între răsărit şi posibilele brume timpurii să existe o perioadă de vegetaţie de circa 65 de zile.

Din cauza randamentului ceva mai scăzut în cultura de toamnă pentru fabricile de conserve ultima epocă de semănat este mai timpurie cu 3-4 săptămâni decât pentru producţia destinată pieţei (începutul lunii iulie). Semănatul se va face foarte uniform ca repartizare a seminţelor pe rând şi ca adâncime de semănat pentru a favoriza uniformitatea păstăilor; adâncimea de semănat = trebuie să fie cuprinsă între 3 şi 5 cm, dar se recomandă să fie şi mai mare pe măsură ce epoca de semănat este mai târzie şi pe solurile uşoare.

Lucrări de întreţinere - cultura nu va fi irigată înainte de răsărire pentru a nu favoriza apariţia crustei.

Fertilizarea - fasolea utilizează îngrăşămintele organice dacă sunt complet descompuse şi aplicate culturii precedente.
Dintre îngrăşămintele minerale, fasolea răspunde bine la îngrăşămintele azotate în doze moderate, care se situează în jur de 60 de kilograme de azot la hectar şi mai mici (25-30 kilograme de azot la hectar). Dozele de azot de peste 100 de kilograme la hectar duc la perturbarea echilibrului vegetativ şi a formării nodozităţilor, sensibilizează plantele la boli şi la cădere etc. Îngrăşămintele cu azot se aplică la pregătirea terenului sau în primele faze de vegetaţie, administrarea mai tardivă fiind contraindicată. În privinţa îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, pe soluri normal aprovizionate, este indicat să se aplice 50-60 kilograme P2O5, sub formă de superfosfat, şi 80-100 kilograme K2O, sub formă de sulfat de potasiu sau eventual clorură de potasiu. În acest ultim caz, îngrăşămintele trebuie aplicate toamna, astfel încât clorul, care are efect toxic faţă de fasole, să poată să se elimine până la semănat.

Muşuroirea uşoară a rândurilor de plante atunci când sunt în stadiul de 4-6 frunze evită îmburuienarea pe rând, fără a recurge la prăşitul prea aproape de plante, care poate afecta sistemul radicular. Acesta contribuie la creşterea rezistenţei la cădere şi se evită formarea crustei. Spaţiile dintre rânduri vor fi apoi întreţinute în mod regulat. Această metodă de întreţinere nu se mai recomandă în cazul folosirii erbicidelor. De asemenea, pentru culturile moderne destinate recoltării mecanizate, nu se mai poate practica muşuroitul, deoarece terenul trebuie să rămână cât mai plan. Prăşitul, dacă trebuie executat între rânduri, se va executa foarte superficial. Pentru fasolea de păstăi, prăşitul mecanic nu este foarte favorabil din cauză că nu poate fi aplicat până la apropierea rândului (risc de vătămare a rădăcinilor), solul se tasează, costurile sunt ridicate.

Irigarea este indispensabilă pentru a obţine producţii mari şi de calitate, pentru a valorifica celelalte investiţii şi pentru a obţine o producţie de păstăi uniforme în vederea recoltării mecanizate. Se consideră că o producţie destinată obţinerii de păstăi încadrate în categoria fine şi extrafine nu se poate obţine fără irigare. Perioadele de aplicare a udărilor trebuie să fie înaintea semănatului (în cazuri extreme, când solul este foarte uscat, sau în cazul culturilor succesive) sau în perioada de vegetaţie.

Pentru dezvoltarea sistemului radicular în straturile mai profunde este necesar ca la începutul culturii să nu se irige la intervale prea mici. O dată cu începutul înfloririi, irigarea se va face în mod regulat, în funcţie de necesităţi, şi va continua până la stadiul de creştere a păstăilor. În perioadele foarte calde, irigarea prin aspersiune se va practica de preferinţă numai dimineaţa, pentru a evita şocul hidric rezultat din răcirea solului şi pentru a favoriza uscarea mai rapidă a frunzelor. Fasolea este foarte sensibilă la irigare în timpul orelor mai calde (arsuri pe frunze, căderea florilor). Irigarea prin picurare dă rezultatele cele mai bune sub raportul consumului de apă şi al eficacităţii aplicării, dar se poate aplica şi aspersiunea, cu precauţiile arătate, preferându-se folosirea unor aspersoare cu debit redus (5-6 mm/oră).

Combaterea chimică a buruienilor - este foarte necesară deoarece, pe lângă pagubele pe care le produc, buruienile constituie un mare impediment pentru recoltarea mecanizată. Chiar şi la recoltarea manuală, îmburuienarea reduce randamentul culegătorilor. Pentru a avea o cultură curată, se cer îmbinate metodele mecanice şi cele chimice. Combaterea chimică rămâne o măsură foarte utilă, dar trebuie respectate toate condiţiile tehnice pentru a se evita fenomenele de fitotoxicitate sau se vor alege erbicide în funcţie de speciile predominante în cultură, folosind erbicide de tipul erbicidelor Galaxy (2 litri/hectar), postemergent, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum sau alte erbicide de tipul erbicidului Basagran 600 (1,5-2 litri/hectar).

Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor are mare însemnătate la cultura fasolei. Principalii agenţi patogeni care provoacă pagube economice în cultura fasolei sunt: Xanthomonas phaseoli şi Pseudomonas phaseolicola, care provoacă arsura comună şi, respectiv, arsura aureolată a fasolei; Colletotrichum lindemunthanum, care atacă fasolea şi provoacă antracnoze. În culturile de fasole se mai întâlneşte uneori atacul de rugină, produs de Uromyces phaseoli, putregaiul umed al tulpiunilor şi păstăilor (Sclerotinia sclerotiorum), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea). Dintre dăunătorii fasolei, mai des se întâlnesc: păduchele negru (Doralis fabae), omida fructelor (Helicoverpa ssp.), care atacă păstăile de mazăre şi fasole, gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus), care provoacă pagube mai ales la culturile pentru sămânţă, precum şi diverşi acarieni.

Recoltarea - păstăile verzi se recoltează când acestea au dimensiunile specifice soiului şi sunt fragede şi suculente. În general, recoltarea poate fi făcută la 55-70 de zile de la semănat, în funcţie de soi şi epoca de cultură. Recoltarea se poate face fie mecanizat, fie manual. Recoltarea manuală se practică doar pentru producţia destinată pieţei sau în situaţiile când mecanizarea nu se poate aplica, fie din cauza suprafeţelor reduse, fie a inexistenţei mijloacelor mecanice.

În această situaţie, consumul de forţă de muncă este mărit, iar preţul devine necompetitiv. Recoltarea manuală este bine să se facă dimineaţa, când păstăile sunt mai fragede. De obicei sunt necesare două, uneori trei treceri la interval de 2-3 zile. Randamentul orar per culegător poate atinge 10 kilograme pentru o persoană antrenată, dacă producţia este mare şi maturitatea suficient de grupată. Recoltarea mecanizată se execută la soiuri cu maturizare uniformă a păstăilor. Operaţia începe când 70-80% din păstăi au ajuns la maturitratea tehnologică. Recoltarea mecanizată se bazează, în general, pe culegătorul tip „pietane“, masa vegetală, care este detaşată de pe plantă, fiind alcătuită din păstăi, frunze, mici fragmente de tulpină şi păstăi în formare.

Masa vegetală intră într-un circuit de curăţire, resturile uşoare fiind eliminate prin ventilaţie, iar corpurile grele, de dimensiuni mici (pietricele, bucăţi de pământ) printr-un sistem de cernere. În fabrică, masa de păstăi este supusă mai multor operaţiuni, printre care separarea păstăilor din acelaşi ciorchine şi tăierea extremităţilor (vârful şi baza păstăii). În funcţie de sistemele de conservare şi de pretabilitatea soiurilor se practică fie conservarea păstăilor sub forma întreagă, fie tăiată. Recoltarea mecanică rămâne o operaţiune delicată şi complexă în urma căreia se poate produce o serie de pierderi, mai mari sau mai mici. Pentru recoltarea mecanizată se va evita irigarea cu circa o săptămână înaintea recoltării deoarece solul foarte umed şi plantele prea turgescente îngreunează recoltarea şi diminuează producţia.

Victor VĂTĂMANU