Tehnologia de cultură pentru ipcărige (floarea miresei) - Gypsophila paniculata L.

A fost un timp când rădăcinile de ipcărige au fost confundate şi substituite cu cele de săpunariţă (Saponaria officinalis L.). De altfel, unele farmacopei, cum este şi Farmacopea romană, cuprinde rădăcinile acestor două specii sub o singură denumire - Radix Saponariae.

Rădăcina de Gypsophila paniculata mai este cunoscută şi sub numele de rădăcina de Levant (Auster şi Schafer, Yankulov) şi ca sortiment comercial mai poartă denumirea şi de „Radix Saponariae albate Hungaricae“, din cauză că această plantă este foarte răspândită şi se cultivă mult în Ungaria. Ca plantă medicinală, ipcărigea nu prezintă importanţă deosebită; rădăcinile au o utilizare restrânsă, ca expectorant. Saporinele extrase din ele îşi găsesc, în schimb, o întrebuinţare largă în industria alimentară (prepararea halvalei), textilă, a detergenţilor, pieilor, blănurilor, ca spumant în extinctoare şi în cosmetică. Specia se cultivă, după cum prezintă E. Păun şi colaboratorii, şi ca plantă onamentală.

Locul în asolament - fiind o plată care rămâne pe acelaşi teren 2-3 ani, ipcărigea se cultivă în afara asolamentului. Dintre plantele premergătoare, cele mai potrivite sunt prăşitoarele, deoarece lasă terenul curat de buruieni. În funcţie de modul de înmulţire sunt preferate premergătoare cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Astfel, în cazul semănatului direct în pragul iernii, ipcărigea va urma după borceaguri, culturi pentru masă verde, leguminoase sau cereale de toamnă. Această specie poate reveni pe acelaşi sol după o perioadă de 6-7 ani.

Fertilizarea - sistemul de aplicare a îngrăşămintelor la ipcărige trebuie să ţină seama de perenitatea speciei, de tipul de sol pe care se cultivă, de planta premergătoare etc. Astfel, posibilitatea de valorificare a nisipurilor prin cultivarea de ipcărige presupune aplicarea unei formule de fertilizare deosebite care trebuie să includă neapărat gunoiul de grajd, precum şi doze de îngrăşăminte minerale mai mari. În acest caz, toamna, înainte de arătura de bază, se administrează 25-35 de tone gunoi de grajd şi fosfor şi potasiu în doze de 80-100 kilograme/hectar, respectiv 50-60 kilograme/hectar s.a. Pe aluviuni fertile sau pe cernoziomuri, dozele de fosfor şi potasiu se reduc la 40-50 de kilograme/hectar, respectiv 30-40 kilograme/hectar s.a. Toamna, în anul I şi al II-lea, aceleaşi îngrăşăminte se aplică în doze reduse la jumătate; ele se încorporează cu ultima praşilă mecanică. Primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ, la plantare sau la prima praşilă se aplică 80-120 kilograme azot s.a. Doze reduse la jumătate se dau în primăverile din anii al II-lea şi al III-lea de vegetaţie ai culturii. Azotatul se încorporează cu ocazia primei praşile mecanice sau manuale. Utilizarea unor substanţe ca stimulatori de creştere au evidenţiat acţiunea acidului giberelic. Tratamentul s-a aplicat la seminţe şi el a contribuit la sporirea conţinutului în saponine din rădăcini. (Yankulov şi Mladenova)

Pregătirea solului - după plantele care eliberează devreme terenul, se efectuează arătura adâncă la 28-32 cm. Până toamna, ogorul se lucrează cu grapa cu discuri, pentru a menţine apa în sol şi a combate buruienile. Dacă umiditatea solului nu permite efectuarea arăturii de bază, imediat după recoltarea plantei premergătoare se execută o lucrare superficială cu grapa cu discuri sau cu plugul. Terenul se întreţine curat de buruieni până când umiditatea din sol creează condiţii pentru a se efectua lucrarea adâncă. După premergătoare târzii, lucrarea de bază se execută imediat după recoltarea acestora. Pregătirea patului germinativ trebuie făcută cu multă exigenţă, mai ales pentru situaţiile când ipcărigea se însămânţează direct. Lucrarea se execută cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. Se urmăreşte obţinerea unui strat nivelat, uniform mărunţit şi tasat pe adâncimea de încorporare a seminţelor. La nevoie, lucrarea se finalizează folosind tăvălugul.

Modul de înmulţire - ipcărigea se înmulţeşte prin sămânţă. Culturile pot fi realizate prin semănatul direct în câmp sau prin răsad. Alegerea uneia sau alteia dintre aceste metode depinde de posibilităţile privind forţa de muncă, de gradul de îmburuienare a solului şi este, în ultimă instanţă, o problemă de eficienţă economică.

Epoca de semănat/plantat - un studiu efectuat, care a avut în vedere numai semănatul direct în câmp, subliniază superioritatea variantei în care ipcărigea s-a semănat primăvara devreme. Condiţiile din prima jumătate a lunii aprilie au dat posibilitatea seminţelor să germineze în 32-34 de zile. Producţia de rădăcini s-a situat la cel mai înalt nivel, în comparaţie cu celelalte variante (spor de 8-83%), iar calitatea acestora a fost superioară, concretizată prin indicele maxim de saponificare. În România, însămânţarea acestei specii se recomandă primăvara devreme (la prima urgenţă) sau în pragul iernii. Deşi rezultatele lui Iankulov evidenţiază epoca mai timpurie, diferenţa de 8% faţă de însămânţarea mai târzie nu este suficient de semnificativă ca să se opineze în mod ferm pentru prima. De altfel, având în vedere perenitatea speciei, este riscant de presupus că intervalul de 15-20 de zile dintre două epoci de semănat poate influenţa în mod evident producţia de rădăcini care se recoltează în anul al III-lea. Totuşi, această situaţie poate fi întâlnită din cauza neuniformităţii, desimii culturii, ca rezultat al prezenţei unor condiţii naturale vitrege (temperatura scăzută, lipsa de precipitaţii) în momentul sau după însămânţare. Însămânţarea în straturi se face în august-septembrie sau în pragul iernii. Răsadul realizat în prima variantă de semănat se plantează în câmp la sfârşitul lunii aprilie, iar cel rezultat ca urmare a însămânţării în pragul iernii, în maiiunie sau în octombrie, anul următor.

Distanţa şi adâncimea de semănat/plantat - spaţiul dintre rândurile de ipcărige variază între 50 şi 70 cm. Tehnologiile mai recente prevăd desimi mai mari ale plantelor pe unitatea de suprafaţă, prin reducerea distanţei între rânduri la 50 cm. În unele ţări (Ungaria) se practică însămânţarea la distanţă de 60-70 cm între rânduri. (Hornok) Evdochia Coiciu şi Racz (1962) recomandă aceeaşi mărime a intervalului dintre rânduri. Între plante pe rând se lasă un spaţiu de 10-12 cm, ca să se realizeze o desime de 160.000-200.000 de plante/hectar. Răsadul se plantează la distanţă de 650-60 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante. În straturi reci, distanţa dintre rânduri este cuprinsă între 12,5 şi 15 cm. În parcelele destinate producerii de sămânţă, plantarea sau rărirea plantelor se face la distanţă de 25-30 cm între plante pe rând şi de 60-70 cm între rânduri. Adâncimea de semănat este cuprinsă între 0,5 şi 1 cm în funcţie de tipul de sol şi de nivelul de pregătire a patului germinativ. La plantarea răsadului, rădăcina principală se orientează în poziţie oblică pe direcţia rândului; se apreciază că aceasta va avea o creştere în stratul mai superficial al solului, ceea ce uşurează recoltarea. Adâncimea de plantare va fi mai mare cu 1-2 cm decât cea la care au crescut plantele în straturi.

Norma de semănat/plantat - cantitatea de sâmânţă necesară pentru un hectar este de 5-6 kilograme. În situaţia în care se foloseşte răsad, pentru a realiza un hectar de cultură este nevoie de o suprafaţă de 150-400 metri pătraţi straturi reci şi de 0,400-0,500 kilograme sămânţă. Sămânţa trebuie să corespundă prevederilor STAS 4476-82, încadrându-se în limitele de 80-95% (clasele 1 şi a 2-a) la puritate fizică şi de 60-80 (clasele 1 şi a 2-a) la germinaţie. Pentru plantarea unui hectar de ipcărige sunt necesare 120.000-150.000 de fire de răsad. Însămânţarea în câmp se face cu maşinile de semănat SUP - 21 şi SUP - 29, prevăzute cu distribuitoare pentru seminţe mici şi limitatoare de adâncime la brăzdare.

Lucrările de întreţinere - îndată după conturarea rândurilor este necesar să se intervină pentru distrugerea buruienilor prin praşile mecanice, manuale şi prin pliviri. Praşilele mecanice se execută cu cultivatoarele pentru plante tehnice, la care se montează obligatoriu discuri pentru protecţia rândurilor, în special când plantele sunt mici. După 25-30 de zile de la răsărire, se efectuează răritul plantelor pe rând. Distrugerea buruienilor şi afânarea solului prin praşile se fac ori de câte ori este nevoie. La înmulţirea prin răsad, prima praşilă se execută imediat după plantare. În primăverile din anul al II-lea sau al III-lea şi în toamnele din anul I şi al II-lea de vegetaţie se aplică îngrăşăminte potrivit sistemului preconizat de fertilizare, care se încorporează cu prilejul praşilelor. În perioada de vegetaţie, în anul al II-lea sau al III-lea se îndepărtează tijele florale, pentru a nu se consuma în mod inutil substanţele hrănitoare. Lucrările de întreţinere în acest interval de timp constau, de asemenea, în praşile mecanice şi manuale, efectuate ori de câte ori este nevoie.

Boli, dăunători, combatere - prezenţa bolilor şi a dăunătorilor în culturile de ipcărige nu a fost semnalată, cel puţin ca atac care să afecteze producţia. Pentru prevenirea acestora, respectarea regulilor agrofitotehnice şi menţinerea igienei culturale sunt măsuri satisfăcătoare.

Recoltarea - în funcţie de modul de realizare a culturii, recoltarea rădăcinilor se efectuează în anul al II-lea sau al III-lea de vegetaţie.

Epoca de recoltare - în general, recoltarea rădăcinilor se face după încetarea vegetaţiei, considerându-se că în perioada activă de viaţă se continuă procesul de creştere în grosime şi lăţime a organelor subterane. Cercetările referitoare la stabilirea momentului optim de recoltare sunt foarte restrânse. Yankulov subliniază că cea mai mare producţie de rădăcini şi conţinutul cel mai ridicat în saponine stabile se obţin atunci când recoltarea se face la sfârşitul lunii august. Acest moment coincide cu maturarea seminţelor de ipcărige în cultura destinată producerii de sămânţă. În mod practic, după această fază, activitatea proceselor de creştere şi dezvoltare este foarte redusă şi recoltarea rădăcinilor poate începe. În loturile semincere recoltarea începe când se observă brunificarea inflorescenţei.

Modul de recoltare - rădăcinile de ipcărige pătrund destul de adânc în sol, astfel că acţiunea de a aduna tot materialul subteran este destul de dificilă. Pentru recoltare se folosesc plugurile de desfundat cărora li se detaşează cormana sau dislocatoarele pentru sfeclă. Cu aceste utilaje se realizează, într-o singură etapă, o dislocare a rădăcinilor din sol. Apoi, acestea se adună manual, se scutură de pământ, se aşază în grămezi şi se fasonează, îndepărtând zona coletelui cu tulpini uscate. De pe un hectar se poate obţine o producţie de 65-85 qintale rădăcini proaspete. În vederea obţinerii seminţei, ramurile plantei se taie cu secera şi se aşază în stoguri mici, circulare. Se lăsă în câmp câteva zile, după care se treieră cu ajutorul batozelor sau al combinei. În continuare, materialul rezultat de la treierat mai trebuie prelucrat în vederea separării seminţei de învelişul ei prin frecare. Condiţionarea se face cu ajutorul vânturătorilor sau al selectoarelor. Înainte de a o pune în saci, sămânţa se mai lasă la uscat, în straturi subţiri, până când umiditatea scade la 13%.

Prelucrarea materiei prime

Condiţionarea - rădăcinile fasonate se aduc imediat din câmp şi se spală rapid cu un jet de apă. Urmează ca rădăcinile lungi şi subţiri să fie scurtate în bucăţi de 10-15 cm lungime; cele mai groase se despică în 2 sau 4 bucăţi sau se taie în rondele.

Uscarea - la aer natural, uscarea se poate realiza în şoproane, magazii, poduri curate, aerisite sau pe platforme betonate, rădăcinile aşezându-se în strat subţire. Folosirea uscătoarelor cu aer cald înlătură neajunsurile uscării pe cale naturală din perioada de toamnă, când temperaturile sunt mai scăzute şi umiditatea aerului mai ridicată. Temperatura optimă de uscare în condiţiile uscării artificiale variază între 40 şi 50 de grade Celsius. Din 3,5-4,5 kilograme de rădăcini proaspete se obţine 1 kilogram de rădăcini uscate. Producţia de rădăcini uscate/ hectar este cuprinsă între 16 şi 20 qintale.

Ambalarea, depozitarea - după uscare, rădăcinile se ambalează în saci, bale de pânză sau se fac baloturi. Locul de păstrare trebuie să fie curat, aerisit, lipsit de umezeală.

Victor VĂTĂMANU