Tehnologia de cultură pentru ipcărige - Gypsophila paniculata L.

Ipcarigea este o specie erbacee perenă, cultivată în scopuri medicinale, alimentare şi ornamentale, după cum prezintă Maria Verzea şi colaboratorii. Materia primă o constituie rizomii şi rădăcinile şi se utilizează în industria alimentară la fabricarea unor produse, precum halvaua şi halviţa.

Saponozidele de natură triterpenică (gipsogenia), prezente în rădăcini, au o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare, măresc secreţiile lichide şi sunt expectorante. Soiul cultivat - materialul existent în cultură reprezintă o populaţie cunoscută sub numele de „Moară Domnească“.

Amplasarea culturii

Cerinţele biologice şi amplasarea teritorială
Ipcărigea este o specie iubitoare de căldură şi lumină şi are cerinţe moderate faţă de umiditate, datorită sistemului radicular foarte dezvoltat. Preferă solurile uşoare, profunde, permeabile, bogate în substanţe nutritive. Se poate cultiva cu succes pe aluviuni fertile, adânci, sau pe nisipurile mobile din lunca şi Delta Dunării. Zonele foarte favorabile pentru cultura ipcărigei sunt judeţele Constanţa şi Tulcea, iar favorabile, judeţele Brăila, Dolj, Galaţi şi Ialomiţa.

Locul în asolament
Fiind o specie care răsare în 15-20 de zile de la însămânţare, se impune cultivarea acesteia numai după plante care lasă terenul curat de buruieni. Dă rezultate foarte bune după prăşitoare, borceaguri, leguminoase şi cereale de toamnă. Ca plantă perenă, ipcărigea se cultivă în afara asolamentului şi poate reveni pe acelaşi teren după 6-7 ani.

Folosirea îngrăşămintelor

Ipcărigea reacţionează bine la aplicarea îngrăşămintelor. Necesarul se stabileşte ţinând seama de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive şi de planta premergătoare.
Fertilizarea cu fosfor - se recomandă folosirea dozei de 40-50 kilograme/hectar substanţă activă în primul an, iar în anii al II-lea şi al III-lea de vegetaţie câte 30-40 kilograme/hectar P2O5.
Fertilizarea cu azot - ipcărigea reacţionează foarte bine la îngrăşămintele cu azot, care se aplică în doze de 60-80 kilograme/hectar substanţă activă, iar în anul al II-lea şi al III-lea de vegetaţie, câte 40-60 kilograme/hectar substanţă activă.
Fertilizarea cu potasiu - potasiul se administrează în doze de 30-40 kilograme/hectar K2O, atât în primul an, cât şi în următorii, dar numai pe solurile sărace în acest element.
Epoca de aplicare - în primul an de vegetaţie, superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna, la ultima discuire, iar azotatul de amoniu, primăvara devreme. În anul al IIlea de vegetaţie, superfosfatul şi sărea potasică se aplică toamna, cu încorporare în sol la ultima praşilă, iar azotatul de amoniu, primăvara devreme, înaintea primei praşile.

Lucrările solului

Lucrările de bază - sistemul obişnuit de lucrare a solului se diferenţiază în funcţie de plantele premergătoare şi de umiditatea solului. După plantele care se recoltează vara devreme, terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturi vegetale, la o adâncime de 22-25 cm. Arătura se menţine curată de buruieni până toamna, prin discuiri repetate. După plantele care eliberează terenul târziu, arătura se face cu plugul în agregat cu grapa stelată, de regulă la o adâncime mai mare (25-28 cm).

Pregătirea patului germinativ
Primăvara până la însămânţare, terenul se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, astfel ca până la semănatul ipcărigei terenul să fie nivelat, afânat şi curat de buruieni. Dacă terenul este bolovănos şi uscat, atât înainte, cât şi după semănat, se tăvălugeşte cu tăvălugul inelar.

Semănatul

Epoca de semănat
Culturile de ipcărige se realizează prin însămânţarea direct în câmp sau prin plantarea răsadurilor produse în straturi reci. Semănatul direct în câmp se face primăvara. Producerea răsadului se face în straturi reci, primăvara, în luna martie, sau vară, în luna iulie. Lăţimea stratului va fi de 1-2 m, iar între straturi se lasă poteci de 40-50 cm. Pentru realizarea unui strat corespunzător, solul se va mărunţi şi se va nivela cât mai bine. Înainte de semănat, suprafaţa solului se tasează uşor, iar cu ajutorul unui marcator se deschid rigole superficiale (0,3-0,5 cm). Semănatul se face cu mâna, apoi se acoperă cu mraniţă cernută, după care se efectuează o nouă tasare.

Norma de sămânţă
În cazul semănatului direct în câmp, se va folosi norma de sămânţă de 4 kilograme/hectar, în funcţie de indicii de calitate ai seminţelor şi de gradul de pregătire a terenului. În cazul realizării culturii prin răsad, pentru un hectar este necesară o suprafaţă de strat rece de 6080 de metri pătraţi şi o cantitate de 300-400 grame de sămânţa.

Distanţa de semănat
La semănatul direct în câmp, se va respecta distanta de 50 cm între rânduri. Plantatul răsadurilor se face la distanţă de 50x20 cm, densitatea culturii va fi, în primul caz, de 30-40 plante/metrul pătrat, iar în al doilea caz, de 3-4 ori mai mică.

Adâncimea de semănat
Sămânţa, fiind foarte mică, se va semăna la 0,3-0,5 cm adâncime. La plantatul răsadului, rădăcina principală se orientează în poziţie oblică, în acest mod ea se dezvoltă în stratul superficial al solului, ceea ce facilitează recoltarea.

Lucrările de îngrijire
Ipcărigea este sensibilă la îmburuienare şi de aceea imediat după răsărire se execută prima praşilă superficială între rânduri, iar buruineile de pe rând se plivesc manual. După 2-3 săptămâni, se execută praşila a II-a, la adâncimea de 4-5 cm. În continuare, terenul se menţine curat de buruieni, prăşindu-se manual sau mecanic ori de câte ori este nevoie. La înmulţirea prin răsad, prima praşilă se execută imediat după plantare. Până la recoltare, se vor executa 2-3 praşile şi 1-2  pliviri. Tăierea tijelor florale, pe măsură ce apar, duce la sporirea producţiei de rădăcini.
erbicidarea culturii - încă nu au fost omologate erbicide.

Boli, dăunători şi combaterea acestora
În cultura de ipcărige, în ultimii ani a fost semnalată fuzarioza produsă de ciuperca Fusarium sambuccinum. Pentru prevenirea bolii trebuie respectate măsurile de igienă culturală şi cele agrofitotehnice. Pagubele provocate culturilor de ipcărige de către dăunători sunt neînsemnate.

Recoltarea
Recoltarea părţilor subterane se efectuează toamna, din septembrie până în noiembrie, începând din al III-lea an de vegetaţie. Rădăcinile şi rizomii rămaşi peste iarnă se pot recolta şi primăvara, în martie-aprilie, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie.

Modul de recoltare - recoltarea se execută folosind plugurile de desfundat fără cormană.

Uscarea şi condiţionarea
Rizomii cu rădăcini se scutură, se spală într-un curent rapid de apă, apoi se fasonează în bucăţi de 10-20 cm lungime. Uscarea se face în straturi subţiri, la soare sau în locuri bine aerate, astfel încât să se facă repede, pentru a nu scădea conţinutul în saponine. O cultură bună poate produce 16-30 qintale/hectar rădăcini cu rizomi în stare deshidratată sau 65-120 qintale/hectar în stare proaspătă. Randamentul de uscare este de 3,5-4:1.

Victor VĂTĂMANU