Tehnologia de cultură pentru lămâi

Lămâiul este originar din sud-estul Europei şi din Extremul Orient asiatic, provenind deci din zona unde există un climat călduros, fără variaţii mari de temperatură - de la zi la noapte - sau de umiditate - de la un anotimp la altul. S-a răspândit în toate regiunile globului unde condiţiile climatice sunt favorabile, adică cu temperaturi medii anuale în jur de 14-16 grade Celsius, iar minima nu coboară sub 6 grade Celsius.

În aceste regiuni, după cum prezintă Lenuţa Chira, maxima în timpul verii este cuprinsă între 28 şi 35 grade Celsius. Lămâiul, în zona de origine, creşte neîntrerupt în tot cursul anului, fără să înregistreze perioade de repaus.

În România, cultura lămâiului este posibilă numai ca plantă de apartament. Lămâile sunt folosite atât în alimentaţie, cât şi în medicină, pentru prevenirea unor boli, ca arteroscleroza, precum şi pentru revigorarea organismului. Valoarea terapeutică constă în bogăţia lor în acid citric (până la 7%) şi vitamina C (60 m - 80 mg/100 g). Fructele mai conţin: substanţe minerale (240 mg K, 40 mg Ca, 22 mg P, 12 mg Mg - la 100 g substanţă uscată), precum şi vitaminele PP - 0,1 mg%, B1 - 0,07%. Conţinutul în vitamina C ajunge în coaja lămâilor la 165 mg%, iar în vârful lăstarilor la peste 800 mg%. Din flori şi din coaja fructelor se extrag uleiuri eterice.

Particularităţi de creştere şi fructificare

În cultura de apartament, lămâiul creşte ca un pomişor cu înălţimea de până la 1,5 metri. Formează  un sistem radicular superficial, alcătuit din rădăcini subţiri, lipsite de perişori absorbanţi, rolul acestora fiind luat de hifele unor ciuperci cu care formează micorize. Atenţie, deci: pentru cultivatorii amatori, trebuie să facem cunoscut că toate citricele (lămâiul, portocalul, mandarinul, grape-fruit-ul) sunt specii micorizice. Micoriza reprezintă o convieţuire a unei ciuperci cu rădăcinile plantei-gazdă, cu ajutorul căreia plantele absorb din sol substanţele minerale. În condiţii de apartament, trebuie să ţinem seama de această particularitate a sistemului radicular, căutând pe cât posibil ca la transplantare să nu distrugem micorizele, să reţinem bolul de pământ intact. În ghivece, lămâiul se conduce cu trunchi foarte scurt şi cu o coroană răsfirată, cu ramuri flexibile. Frunzele sunt persistente şi îndeplinesc rolul de depozitare a substanţelor de rezervă, precum şi în respiraţie şi fotosinteză. Substanţele de rezervă se folosesc la formarea mugurilor de rod, creşterea lăstarilor şi a fructelor, precum şi la parcurgerea perioadei de iarnă în condiţii bune. De aceea, este nevoie ca şi pe timpul iernii plantele să aibă un număr cât mai mare de frunze sănătoase. Frunzele lămâiului sunt persistente, adică nu cad în fiecare an - ca la speciile pomicole cultivate la noi, ele au o durată de viaţă de 2-3 ani şi cad treptat, pe măsură ce îmbătrânesc. Căderea în masă a frunzelor dovedeşte că plantele se află în condiţii necorespunzătoare de viaţă sau că modul de cultură şi îngrijire a lor este greşit. Pentru creşterea şi hrănirea normală a fructelor, planta trebuie să aibă minimum 10 frunze sănătoase pentru fiecare fruct (active din punct de vedere fiziologic); alte frunze sunt necesare pentru hrana tulpinii şi a rădăcinilor. De aceea este obligatorie îngrijirea frunzelor şi menţinerea unui frunziş bogat şi sănătos. Florile sunt hermafrodite, mari, albe, cu parfum puternic, solitare sau grupate câte 3-7 pe un ax comun. Polenul este lipicios, cauză pentru care polenizarea nu poate avea loc cu ajutorul vântului, aşa cum se realizează la alte specii pomicole. De aceea se recomandă ca în toiul înfloritului să se creeze condiţii favorabile pătrunderii albinelor la plante, scop pentru care se deschid ferestrele camerei sau plantele se scot afară. Primăvara, o dată cu primul val de creştere a lăstarilor, se desfăşoară şi principala perioadă de înflorire. Căderea fiziologică a fructelor are loc în mai multe etape, fiind determinată de supraîncărcarea pomului. Fructul lămâiului este o bacă numită hespidă, de formă şi mărime variabilă, după soi şi condiţiile de cultură. Soiurile ameliorate conţin 1-3 seminţe la un fruct, iar cele mai puţin valoroase au până la 35 de seminţe. De la căderea petalelor până la coacerea fructelor în condiţii de apartament este nevoie de o perioadă de 180-220 de zile. După legare, în prima fază, fructele de lămâi cresc foarte repede, mai târziu coacerea încetineşte treptat, iar în pârgă se opreşte complet. În anul intrării pe rod se recomandă ca pe un lămâi să se lase 1-3 fructe, în anul al doilea - 3-8 fructe, în anul al III-lea - 10-15 fructe, iar în anul al IV-lea - 15-25 de fructe. Dacă se lasă un număr mai mare, fructele vor avea dimensiuni mai mici sau continuă să cadă şi, în plus, planta se debilitează şi creşte greu. Numărul fructelor ce se lăsă pe o plantă depinde de vigoarea şi sănătatea acesteia. La răritul fructelor trebuie avut în vedere că pentru formarea şi dezvoltarea lor sunt necesare cel puţin 10 frunze. Acest lucru se realizează practic lăsând pe ramură o distanţă de 15-20 cm între două fructe. Căderea în masă a fructelor este un fenomen nedorit şi se poate evita prin afânarea permanentă a solului din vase şi prin menţinerea umidităţii şi a fertilităţii acestuia la un nivel optim. Foarte dăunătoare în această perioadă sunt insuficienţa apei şi oscilaţiile mari de temperatură. Recoltarea se face când fructele se află în pârgă, adică atunci când au culoarea verzui-deschis. Dacă recoltarea nu s-a făcut la timp, ele înverzesc din nou, menţinându-se în pom 2-3 ani.

Cerinţele faţă de factorii de mediu

Temperatura - temperatura optimă pentru creşterea vegetativă este de 16-18 grade Celsius. Lămâiul începe să vegeteze când temperatura aerului este de 10-12 grade Celsius, iar a solului de 11-12 grade Celsius. Faţă de temperaturile scăzute, lămâiul este foarte sensibil. Fructele degeră de la minus 1,2 până la 2,6 grade Celsius, frunzele şi lăstarii la minus 3-4 grade Celsius, ramurile de 2-3 ani rezistă până la minus 5 grade Celsius, chiar minus 6, iar sub minus 7 grade Celsius sau minus 9 grade Celsius degeră toată planta.  
Lumina - lămâiul are cerinţe mari şi acestea variază cu fenofaza de fructificare, cu temperatura aerului din apartament şi din sol. Dacă lumina este insuficientă, frunzele cad, dar la temperatura de 4 grade Celsius  lămâiul suportă întunericul timp de 3-4 luni. Lumina directă produce arsuri pe frunze şi căderea lor. De aceea, mutarea plantei la lumină directă, fără o prealabilă adaptare, duce la căderea frunzelor. De aceea se recomanadă o bună iluminare a acestora iarna şi lumină indirectă vara, între orele 12 şi 15. Vara, lămâiul poate fi ţinut în verande semiumbrite.
Umiditatea - faţă de umiditate lămâiul are cerinţe moderate, crescând bine când umiditatea este de peste 60% din capacitatea totală a solului.
Solul - lămâiul preferă solurile fertile, permeabile, bogate în humus şi cu reacţie slab alcalină sau neutră.

Înmulţirea lămâiului

Înmulţirea lămâiului se poate face prin sămânţă, dar şi pe cale vegetativă (butăşire, marcotaj şi altoire). Dintre aceste metode, cea mai bună este altoirea, pentru că plantele obţinute din sămânţă nu totdeauna îşi păstrează caracterele culturale, iar cele obţinute pe cale vegetativă adesea suferă de gomoză (scurgeri cleioase), care se tratează foarte greu. Ca portaltoi se pot folosi puieţi obţinuţi din sămânţă. Seminţele se seamănă imediat (după ce au fost extrase din fruct), deoarece puterea de germinaţie este cu atât mai mare cu cât sunt semănate într-un timp mai scurt de la extragere (maximum 20-30 de zile). Semănatul se poate face în cutii sau ghivece, dar şi în câmp liber, în cazul unor cantităţi mai mari, deoarece puieţii obţinuţi sunt mai viguroşi. Pentru producerea puieţilor se vor aplica aceleaşi lucrări tehnologice ca şi la celelalte specii pomicole. Când puieţii răsăriţi ajung la 15 cm înălţime, rădăcinile lor se scurtează pe loc, cu un cuţit lung şi bine ascuţit, şi nu se mai face repicatul. În timpul verii, pământul se menţine curat de buruieni şi mereu reavăn, iar fertilizarea se face pe fenofaze: 2-3 ori azotat de amoniu în soluţie de 1% şi de 4-5 ori must de gunoi de grajd diluat. În timpul zilelor de vară, cu lumină directă foarte puternică, plantele se umbresc parţial. Din august şi până la începutul lunii septembrie, puieţii care în zona coletului ating diametrul de 7-8 mm pot fi altoiţi în ochi dormind. Altoii se aleg prin recoltare de la plante care au fost verificate în cultură sub raportul producţiei şi calităţii fructelor. Toamna, înainte de căderea brumelor, plantele se scot de pe brazde cu pământ la rădăcină şi se transplantează în ghivece, se aşază pentru iernat fie în sere, fie într-o încăpere răcoroasă, cu lumină difuză, unde temperatura nu trebuie să scadă sub 0 grade Celsius şi nici să crească peste 12 grade Celsius. Plantele care sunt aduse în casă la căldură se aşază la lumină şi se udă regulat, urmând ca în acest fel să-şi continue vegetaţia. Puieţii se altoiesc în oculaţie primăvara, în luna mai, cu muguri din treimea mijlocie a ramurilor altoi, recoltate de la pomii intraţi pe rod. Altoirea însă se poate efectua începând din luna mai până în luna septembrie. Tehnica altoirii este aceeaşi ca şi la celelalte specii pomicole. Lămâiul se poate altoi pe lămâi, portocal sau mandarin. Cele mai bune rezultate se obţin când se foloseşte ca portaltoi tot lămâiul. Lămâiul se poate înmulţi şi prin butaşi sau marcote, dar plantele obţinute sunt mai sensibile la gomoze. Pentru o creştere viguroasă şi o fructificare precoce, lămâiul necesită lucrări de îngrijire efectuate în timp optim şi o nutriţie corespunzătoare, condiţie ce se realizează prin transplantarea lui în vase cu amestec de două părţi pământ de ţelină şi de frunze, o parte mraniţă şi o parte nisip de râu. Pe măsură ce plantele cresc, sistemul radicular se măreşte şi este necesară transplantarea lor în vase corespunzătoare. După intrarea pe rod, transplantarea se face o dată la 3-4 ani, iar de la 12-14 ani nu se mai practică. Transplantarea se face de preferinţă primăvara, la nevoie însă se poate face şi în alt anotimp, cu condiţia ca bolul de pământ să rămână intact şi se adaugă pământ nou.

Lucrări de îngrijire

Lămâiul ajuns în perioada de fructificare are nevoie de un surplus de substanţe nutritive faţă de plantele care nu au intrat pe rod. În acest caz se administrează îngrăşăminte organice sau chimice. Se recomandă folosirea bălegarului de bovine curat, proaspăt sau uscat şi sfărâmat, care se pune în ghivece în strat gros de 2-5 cm. Prin udare, substanţele nutritive sunt antrenate treptat spre rădăcinile plantei. În anul următor se scot 2-5 cm de pământ de la suprafaţa vasului şi se adăugă din nou bălegar de bovine. Se mai poate folosi şi mustul de bălegar. Pentru a obţine mustul de bălegar concentrat se va pune într-un vas mare o galeată de bălegar concentrat şi o galeată cu apă. Se amestecă bine până se obţine o pastă omogenă. Acest amestec se ţine într-un loc cald şi se amestecă zilnic timp de două săptămâni, după care se poate folosi diluat 1/10 (1 litru de must la 10 litri de apă). Acest îngrăşământ se administrează de două ori pe lună, mai ales în perioada de înflorire şi fructificare. Se pot folosi îngrăşăminte chimice, care se găsesc în comerţ, însoţite de instrucţiuni de utilizare. În cultura lămâiului apar uneori şi simptome de suferinţă a plantelor care îngrijorează, pe bună dreptate, cultivatorii. Aceste simptome sunt determinate frecvent de lipsa unor substanţe minerale în stratul de cultură. Astfel, frunzele mici, de culoare deschisă, gălbui, mai ales în jurul nervurilor, arată în special lipsa azotului. În acest caz se administrează 50 de grame de azotat de amoniu, pentru o plantă în vârstă de 10 ani (dacă este într-un vas mare). Brunificarea frunzelor începând de la vârf spre margine, urmată de căderea lor în perioada înfloririi, ceea ce arată lipsa fosforului. Această suferinţă se tratează prin adăugarea a 80 grame de fosfor la un vas de 40/40 cm. Unele plante formează frunze foarte mari, uşor cutate, care la un moment dat încep să se decoloreze şi să se brunifice (unele dintre ele); pe suprafaţa lor apar puncte de clei şi apoi încep să cadă. Este o dovadă a lipsei de potasiu, care se va adăuga în cantitate de 50 grame la un vas mare. Lipsa cuprului provoacă alungirea exagerată a ramurilor, iar fructele cad de mici. Prin stropiri repetate cu sulfat de cupru 1% se înlătură această lipsă. Pe soluri prea uşoare se manifestă unele simptome determinate de lipsa magneziului. Astfel, frunzele mai vechi de la baza ramurilor se îngălbenesc, apoi cad. Această carenţă se combate prin adăugarea de sulfat de magneziu de 50 grame la vas sau prin schimbarea pământului. Apa cu care se udă plantele de apartament trebuie să fie la temperatura camerei de locuit. Pentru aceasta, se va păstra mereu o găleată cu rezerva de apă. Cea mai bună apă este cea mai puţin dură. Ea se va utiliza numai după ce a fost ţinută 24 de ore într-o găleată, descoperită, în casă, pentru a se echilibra temperatura apei cu cea a camerei. Este absolut necesar va în timpul verii lămâiul să fie scos afară, dacă este posibil în plin soare. Perioada de peste 6 luni cât stau în aer liber fortifică plantele, trecând astfel cu cea mai mare usurinţă peste perioada de iarnă. În timpul verii, plantele se vor uda abundent şi, dacă este posibil, vasul va fi acoperit pentru a nu fi supus uscăciunii. Iarna, acolo unde lumina şi umiditatea din atmosfera camerei sunt insuficiente, iar temperatura este ridicată prin încălzire, plantele nu-şi parcurg normal toate procesele. În aceste condiţii, ele îşi intensifică respiraţia, ceea ce duce la epuizarea frunzelor, apoi la răsucirea şi chiar căderea lor. De aceea, dacă plantele nu pot fi aduse într-o cameră luminoasă, este bine ca ele să fie puse la iernat într-o cameră rece, cu temperatură între 7 şi 8 grade Celsius şi cu o lumină difuză. În cazul în care există o cameră luminoasă, plantele se aşază în apropierea ferestrelor şi se ţin la o temperatură de 12-16 grade Celsius, udându-se cu apă călduţă (16 grade Celsius). Împotriva radiaţiilor caloriferului sau ale sobei, plantele se apără prin paravane.  Oricare ar fi metoda de iernat (la rece sau la cald), plantele trebuie ferite de temperaturi sub 0 grade Celsius şi totodată şi de diferenţele dintre temperatura din aer şi cea din sol, evitându-se udatul cu apă rece, schimbarea bruscă a locului plantelor de la cald la rece ş.a.m.d. Udatul plantelor iarna se face rar, pentru că orice surplus de apă duce la putrezirea rădăcinilor. Încăperile cu atmosferă prea caldă şi uscată se aerisesc cu grijă, pe vreme liniştită şi cu soare, iar plantele se udă cu apă călduţă. Primăvara, odată cu mărirea zilei şi intensificarea luminii, lămâiul care a iernat la rece îşi intensifică creşterea vegetativă şi înfloreşte abundent. În această perioadă este bine ca temperatura să nu depăşească 16-17 grade Celsius, întrucât multe flori avortează. În acest scop, încăperile se aerisesc, iar la nevoie plantele se stropesc; noaptea, temperatura nu trebuie să scadă sub 10-12 grade Celsius, întrucât solul, răcindu-se, nu mai încălzeşte suficient în cursul zilei. Grija principală este menţinerea fructelor în pom, mai ales până când acestea ajung la mărimea unei alune. Cauzele care pot duce la căderea fructelor pot fi numeroase, şi anume: căderea în masă a frunzelor, atacuri puternice ale bolilor şi ale insectelor, lipsa substanţelor nutritive din sol, excesul de azot din sol, uscăciunea sau excesul de apă, insuficienţa sau excesul de lumină ş.a. Pentru creşterea şi coacerea fructelor, temperatura optimă la lămâi este de 19-22 grade Celsius, iar cea maximă de 25 de grade Celsius. Pentru a împiedica ridicarea temperaturii peste această limită este bine ca ghivecele să se îngroape pe timp de vară în pământ, iar hârdaiele să se văruiască. În această perioadă, udatul plantelor se face la două zile, iar în iulie şi august în fiecare zi. Toamna, plantele se aduc în casă pe vreme caldă, înainte ca pământul din vase să se răcească.

Victor VĂTĂMANU