Tehnologia de cultură pentru sunătoare - Hypericum perforatum L.

Sunătoarea este una dintre cele mai vechi şi mai cunoscute specii medicinale, ea fiind răspândită, după cum prezintă E. Păun şi colaboratorii, în flora spontană din mai multe ţări ale lumii. Este mult folosită în medicina populară. Actualmente, i se acordă o importanţă din ce în ce mai mare, fiind utilizată şi în terapia modernă (Evdochia Coiciu). Astfel, sub formă de ceaiuri, se foloseşte în afecţiunile heptobiliare şi gastrice, uleiul de sunătoare constituind un bun pansament gastric. Extern, se foloseşte în tratamentul rănilor (Crăciun şi colaboratorii).

Organul utilizat
Se foloseşte herba de sunătoare. În herba de sunătoare substanţele minerale au un conţinut de 4-5%. Principiul activ este uleiul volatil, cu componenţii principali alfa-pinen şi hidrocarburi sescviterpenice (Paris şi Moyse). Herba mai conţine derivaţi polifenolici, flavonoide, ca hiperozida (galactozida cvervetolului), rutină şi cvercitină, o glucozidă cvercetinbica (Akhtardzhieb şi colaboratorii), acid cafeic şi acid clorogenic, circa 10% taninuri catechice, rezine, caroten, acid ascorbic, colină. Tot în herbă s-a evidenţiat şi prezenţa materiilor colorate, ca hipericina, pseudohipericina, protohipericina şi protopseudohipericina. Hipericina este un derivat al naftodiantronei, care în lumina ultravioletă dă o fluorescenţă roşie, ce-i conferă organismului fotosensibilitate, numită hipercism. Sunătoarea are acţiune cicatrizantă, astringentă şi antiseptică, datorate uleiului volatil, hiperricinei şi taninurilor. Datorită derivaţilor polifenolici are acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi colagogă. Sunătoarea are şi acţiune vasodilatatoare şi hipotensivă, conferită de flavonozide. Este utilizată în colecistopatii, colite, diaree, în afecţiuni hepatobiliare. Extern, se foloseşte ca cicatrizant în inflamaţii, arsuri şi infecţii.

Locul în asolament
Fiind o specie perenă, sunătoarea se amplasează în afara asolamentului de câmp cu specii anuale. Deşi nu manifestă cerinţe deosebite faţă de planta premergătoare, cele mai bune rezultate se obţin dacă se cultivă după specii care se recoltează vara şi lasă terenul curat de buruieni. Cele mai indicate premergătoare sunt prăşitoarele, porumbul siloz, cerealele, leguminoasele pentru boabe, semănate pe soluri cu un grad redus de îmburuienare şi fertilizate. Sunătoarea va reveni pe acelaşi loc după 4-5 ani.

Fertilizarea
Hotin şi colaboratorii subliniază faptul că sunătoarea reacţionează favorabil la fertilizarea organominerală, realizând sporuri de producţie de 20-30%. La aplicarea îngrăşămintelor minerale producţia de herba a cresut cu 17-25%. Autorii recomandă fertilizarea culturii în al doilea an de vegetaţie şi în următorii ani pe toată durata cât este menţinută în cultură cu N30P30 K30; îngrăşămintele se aplică primăvara devreme. Rezultatele experienţelor efectuate în România la SCDA Secuieni (Roman) au evidenţiat că sunătoarea reacţionează favorabil la aplicarea îngrăşămintelor minerale, în special a fosforului şi azotului, producţia de herba sporind o dată cu dozele administrate.

Pregătirea solului
După recoltarea plantei premergătoare, terenul se ară la adâncimea de 22-30 cm, apoi se lucrează cu discul de 1-2 ori, menţinând solul curat de buruieni şi afânat până la semănat. Dacă după recoltarea plantei premergătoare solul este uscat, acesta se lucrează cu discul şi arătura se execută după prima ploaie, pentru a se efectua o lucrare de bună calitate. Pregătirea patului germinativ se face înainte de semănat, prin nivelarea şi mărunţirea cât mai bună şi apoi tasarea solului, în acest scop folosindu-se combinatorul urmat de tăvălugul inelar.

Modul de înmulţire - sunătoarea se înmulţeşte prin seminţe semănate direct în câmp.

Epoca de semănat
Hotin şi colaboratorii recomandă semănatul sunătoarei în pragul iernii, iar în zonele umede şi primăvara. Semănate în pragul iernii, plantele răsar cu 2-3 săptămâni mai devreme decât la varianta semănată primăvara, se dezvoltă viguros, se realizează o desime optimă a culturii, asigurându-se producţii ridicate. Pentru semănatul în primăvară, seminţele trebuie stratificate în nisip timp de 2-3 luni, fiind expuse la frig în această perioadă. Înainte de semănat, seminţele se vor usca. Experienţele executate în România de către Georgeta Pânzaru, la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Secuieni, au evidenţiat, de asemenea, că epoca optimă de semănat este în pragul iernii, în luna noiembrie. Seminţele mici ale speciei beneficiază de umiditatea acumulată în sol în perioada de iarnă.

Distanţa şi adâncimea de semănat
Sunătoarea se seamănă la distanţă de 50 cm între rânduri. În aceste condiţii, lucrările de întreţinere se pot efectua cu mijloace mecanice. Referitor la adâncimea de semănat, Hotin şi colaboratorii menţionează ca optimă adâncimea de 0,3-0,5 cm. Norma de sămânţă - aceasta este de 3-4 kilograme/hectar, în funcţie de indicii de calitate ai seminţei şi de gradul de pregătire a solului. Seminţele trebuie să îndeplinească indicii de calitate prevăzuţi în STAS, puritatea fizică 85-78% şi germinaţie de 40-60% pentru clasele I şi a II-a. Semănatul se poate efectua în condiţii optime cu semănătorile prevăzute cu distribuitoare pentru seminţe mici şi cu limitatoare de adâncime ataşate la brăzdare.

Lucrările de întreţinere
Imediat după răsărire plantele sunt firave şi se dezvoltă încet în primul an de vegetaţie, îmburuienarea culturii în această perioadă influenţând nefavorabil dezvoltarea plantelor. De aceea, este necesar ca lucrările de întreţinere să se efectueze încă înainte de răsărirea plantelor, prin pliviri pe rând şi praşile între rânduri, lucrări care se repetă de 3-4 ori în anul I de vegetaţie. În anul al II-lea şi în următorii, pe toată durata plantaţiei, primăvara se înlătură porţiunile de tulpini uscate înainte de pornirea în vegetaţie a culturii. În timpul verii, în fiecare an se execută 2-3 praşile, acestea fiind obligatorii şi după fiecare lucrare de recoltare. Înainte de recoltare, cultura trebuie să fie curată de buruieni.

Boli, dăunători, combatere
În unii ani caracterizaţi prin condiţii favorabile dezvoltării bolilor, se semnalează atacul ciupercilor din genul Fusarium şi Verticillium, care poate duce chiar la compromiterea culturii. Mai sensibile sunt plantele aflate în anul III de vegetaţie. Dăunători specifici culturilor de sunătoare nu s-au semnalat până în prezent în România.

Recoltarea

Epoca de recoltare - La stabilirea epocii optime de recoltare se ţine seama de cantitatea de materie primă vegetală realizată la un moment dat, precum şi de conţinutul în principii active cumulat în plantă. Cercetările întreprinse la Universitatea de Ştiinţe Agronomice din Cluj-Napoca au relevat faptul că producţia cea mai ridicată de herba (36,8 q/ha) s-a realizat la sfârşitul perioadei de înflorire, plantele fiind într-o creştere continuă până la această dată. Analizând dinamica acumulării principiilor active pe faze de vegetaţie, Carianu şi colaboratorii au ajuns la concluzia că cei trei componenţi (ulei volatil, flavone şi hipericină) se acumulează în cantităţi diferite în decursul ontogenezei. Conţinutul în ulei volatil a sporit continuu din faza de butonizare până la sfârşitul înfloririi, când a atins nivelul cel mai ridicat, de 0,36%. Conţinutul în flavone a oscilat între 5,3 şi 8,7, la începutul înfloririi atingând cifra cea mai ridicată. Hipericina s-a încadrat în limite largi de variaţie (0,109-0,700%), valoarea cea mai ridicată fiind înregistrată la începutul înfloririi. În urma experienţelor efectuate se consideră că epoca optimă de recoltare trebuie să se încadreze între începutul înfloririi şi înflorirea deplină, fapt indicat şi de alţi autori. Mai mulţi autori au ajuns la concluzia că epoca optimă de recoltare este cea situată în perioada înfloririi depline a sunătoarei. Recoltarea sunătoarei se va face în zile senine şi calde, în orele cu insolaţie maximă. A doua recoltă se poate obţine toamna, după regenerarea plantelor recoltate în vară, la 30-40 de zile de la prima recoltă.

Modul de recoltare
În funcţie de mărimea suprafeţei cultivate, sunătoarea se poate recolta cu secera, cu coasa sau cu cositoarea mecanică, la care se va regla masa de tăiere, astfel ca herba să fie tăiată la înălţimea de 20-25 cm, pentru a evita recoltarea părţii lignificate a tulpinii. Hotin şi colaboratorii recomandă recoltarea vârfurilor cu frunze, flori şi butoni florali pe lungimea a 30 cm sau a herbei cu cositoarea la care se reglează masa de tăiere. În vederea obţinerii de sămânţă, sunătoarea se va recolta în momentul brunificării seminţelor, recoltându-se plantele tot cu cositoarea mecanică, masa de tăiere fiind reglată mai sus. Plantele recoltate se întind la uscat şi apoi se treieră. Seminţele obţinute se condiţionează, realizându-se o producţie de 100-140 kilograme/hectar.

Prelucrarea materiei prime
Imediat după recoltare, herba de sunătoare se transportă la locul de uscare, deoarece, ţinută în vrac timp de câteva ore, se încinge şi se înnegreşte.

Uscarea - pe cale naturală, uscarea se face în încăperi curate şi aerisite, plantele aşezându-se în strat subţire, pe site, pentru a se usca într-un timp cât mai scurt, fără să-şi schimbe culoarea sau aspectul. În uscător se recomandă uscarea la temperaturi mai mici de 35 de grade Celsius, pentru a nu se distruge principiile active. După Hotin şi colaboratorii, temperatura optimă de uscare este de 50-60 de grade Celsius. Producţia realizată din două recolte în al II-lea an de vegetaţie însumează circa 15-25 qintale/hectar, iar în al III-lea an 30-40 qintale herba uscată/hectar.

Ambalarea, păstrarea - plantele uscate se strâng cu grijă, ca să nu se scuture frunzele şi florile şi se ambalează în saltele de pânză rară. Se păstrează în încăperi uscate şi curate. Herba de sunătoare prezintă o aromă caracteristică şi un gust amărui, astringent.

Victor VĂTĂMANU