Tehnologia de cultura pentru tarhon - Arthemisia dracunculus L.

Tarhonul este o plantă originară din Extremul Orient - Siberia şi Mongolia -, de unde s-a răspândit în principal în Europa şi Asia. Suprafeţe reprezentative sunt cultivate în zona marilor fabrici de conserve, frunzele, lăstarii şi planta întreagă fiind folosite în stare proaspătă sau uscată la condimentarea preparatelor culinare sau în industria conservelor de legume sau carne, după cum prezintă V. Voican şi colaboratorii (2002).

---

Particularităţi morfologice, cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Planta de tarhon este semiarbustoidă, viguroasă, cu tulpini ce ajung după anul al doilea de cultură la 60-80 cm înălţime, poartă frunze subţiri, linear lanceolate, de culoare verde-gălbuie, aspre şi foarte puternic aromate.

Florile sunt divers colorate, de la galben-verzui la violaceu, în funcţie de biotip, mici şi grupate în calatidii, care formează fructe sub formă de achene.

Rădăcina plantei se dezvoltă până la 70-90 cm adâncime, dar ponderea de peste 80% a rădăcinilor active se dezvoltă în stratul superficial de 30-40 cm. Planta este rezistentă la temperaturi scăzute şi preferă solurile drenate, bogate în substanţe nutritive, bine expuse şi însorite, cu pretenţii moderate, dar continue faţă de umiditate.

Tehnologia de cultivare a tarhonului constă în pregătirea şi modelarea terenului pentru asigurarea irigaţiei de prindere a plantelor, realizată fie prin producerea de răsaduri, semănatul pentru producerea acestora făcându-se în perioada martie-mai în răsadniţe sau solarii, fie prin producerea de butaşi înrădăcinaţi în răsadniţe, solarii sau tuneluri.

Butaşii se recoltează de la biotipurile intens aromate şi se constituie din lăstarii ce pornesc din tulpina lemnificată la baza acesteia. După tăierea părţii superioare, lăstarii fasonaţi, în lungime de 10-12 cm, se plantează în răsadniţe, la desimi de 200-300 butaşi/metrul pătrat şi li se asigură umiditatea permanentă a substratului şi umbrirea în caz de insolaţie.

Plantarea se realizează la distanţe de 30-50 cm între rânduri şi 20-30 cm între plante pe rând şi este urmată de udări moderate şi repetate pentru pornirea în vegetaţie.

Îngrijirea culturii - terenul se menţine curat de buruieni şi afânat, refacerea rigolelor de udare făcându-se concomitent cu fiecare praşilă mecanică, pentru a permite irigarea în perioadele secetoase. Tăierea periodică şi obligatorie a tulpinilor favorizează apariţia lăstarilor şi uniformitatea culturii.

Recoltarea frunzelor se poate începe la interval de două luni de la  plantare, iar a lăstarilor, începând cu anul al doilea de cultură.

Producţia - se pot recolta anual 10-20 tone de frunze şi lăstari/hectar.

Victor VĂTĂMANU