Tehnologia de cultură pentru trandafirul de dulceaţă

Importanţa culturii - cultura trandafirului de dulceaţă se practică, după cum prezintă Lenuţa Chira, pe scară mult mai redusă, comparativ cu alţi arbuşti fructiferi. Trandafirul de dulceaţă se cultivă pentru petalele sale mult căutate în industria alimentară, precum şi pentru uleiurile pe care le conţine, utilizate în industria farmaceutică şi a parfumurilor.

În România, se cultivă mai mult în gospodăriile populaţiei, mai ales trandafirul cu petale catifelate de culoare roşie cu reflexe violacee. Pe suprafeţe mai mari, este posibil să mai existe în staţiuni de cercetare-dezvoltare din reţeaua Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti“ din Bucureşti.

Speciile    existente    în    România

Rosa rugosa Thumb este un arbust înalt de 1-1,5 (uneori chiar 2 m), cu sistem radicular puternic dezvoltat şi tulpini subterane viguroase. Tulpinile şi ramurile tinere au ghimpi mari, drepţi, lungi de 4-4,5 mm şi cu numeroşi ghimpi mai mici. Mugurii sunt micşti, de culoare maronie. Mugurii situaţi pe creşterile anuale aflate pe ramificaţii mai în vârstă dau lăstari floriferi de 10-25 cm, în vârful cărora se formează o inflorescenţă. Din mugurii dorminzi de la baza ramurilor multianuale pornesc uneori lăstari mai viguroşi, cu lungimi de 30-60 cm, cu numeroşi spini, de asemenea purtători de flori în vârf. Lăstarii au aceeaşi culoare ca şi frunzele şi sunt prevăzuţi cu ghimpi. Frunzele - pe partea superioară - sunt glabre, de culoare verde intens, lucitoare, iar pe cea inferioară, fin pubescente şi cu nervuri proeminente. Peţiolul este păros şi cu ghimpi rari, iar stipelele (frunzuliţele de la baza peţiolului) sunt glabre pe faţă şi păroase pe dos. Inflorescenţa formează, de obicei, una-două flori, mai rar până la cinci. Floarea, de culoare roşu-purpuriu, uneori cu reflexe violacee, este situată pe pediceli scurţi. Caliciul este format din cinci sepale lungi şi înguste, păroase pe partea exterioară. Petalele, în număr variabil (25-40), sunt catifelate pe partea interioară, mate pe cea exterioară, cu porţiuni mici albe în zona fixării pe receptacul. Fructul (măceaşa) este mic, sferic sau sferic-alungit, roşu-ruginiu.

Rosa centifolia L. este un arbust înalt de 0,5-1 metru. Înrădăcinarea este mai puţin profundă comparativ cu specia precedentă. Tulpinile, neuniforme, prezintă ghimpi tari, de culoare roşcată, cu baza puţin dilatată. Mugurii sunt micşti, rari, conici, maronii. Din ei se formează lăstarii floriferi. Lăstarii sunt viguroşi, de culoare verde, cu spini recurbaţi şi se formează atât din mugurii dorminzi de la baza tufei, cât şi din mugurii vegetativi de pe ramurile superioare. Frunzele sunt mari, pieloase, pe partea superioară verzi, glabre, pe cea inferioară palide şi au pubescenţe mai ales pe nervurile principale. Prima frunză de la baza pedunculului floral este mai mică şi are numai trei foliole, peţiolul este pubescent şi cu ghimpi puţini. Stipelele sunt mai mici decât la Rosa rugosa, au nuanţă roşiatică şi sunt glabre pe faţa superioară. Florile, de obicei solitare, lung pedunculate, sunt mai mari şi mai bogate în petale (50-100), groase, roz intens, de obicei învolte (bătute), puternic parfumate, la început globuroase, mai târziu campanulate. Sepalele sunt relativ mai scurte, după înflorire răsfrânte pe dos glanduloase. Fructul este mic sau mijlociu, ovoidal, puţin cărnos, roşu sau roşu-negricios. Cele două specii de trandafir de dulceaţă prezintă unele particularităţi de creştere şi de rodire de interes cultural şi economic, care le aseamănă sau le deosebesc, după cum urmează: Rosa rugosa este de vigoare mai mare, cu tufă deasă, cu o mare capacitate de ramificare. Este foarte precoce, înflorind chiar din primul an după plantare. Ritmul de creştere în primii ani este lent şi atinge înălţimea specifică după 5-6 ani, când se realizează primele producţii economice. Perioada de înflorire abundentă durează 3-4 săptămâni şi începe din a doua decadă a lunii mai şi până în prima decadă a lunii iunie. După această perioadă, înflorirea totuşi continuă, dar recolta de petale descreşte, urmată de o înflorire slabă, care continuă până la venirea primelor îngheţuri din toamnă. Petalele se scutură la interval scurt de la înflorirea deplină. Rosa centifolia are tufă de vigoare mai mică, cu capacitate mai mică de ramificare şi cu drajonare slabă, dar cu o capacitate bună de lăstărire de la bază. Este la fel de precoce precum Rosa rugosa, dar, având un ritm de creştere mai accentuat, realizează înălţimea specifică în anul al IV-lea de la plantare. Înflorirea se produce cu două săptămâni mai târziu, la începutul şi mijlocul lunii iunie, şi se continuă mai slab până toamna târziu. Petalele sunt bine prinse de receptacul şi rămân chiar o săptămână pe plantă.

Cerinţele faţă de factorii de mediu

Cele două specii de trandafir de dulceaţă au pretenţii moderate faţă de căldură, reuşind foarte bine în zone cu climat răcoros. Sunt specii rezistente la ger. În perioada de repaus vegetativ, Rosa rugosa suportă temperaturi minime de până la minus 23 de grade Celsius, chiar şi minus 25 de grade Celsius, iar Rosa centifolia până la minus 18 grade Celsius. Ultima specie suportă greu insolaţia puternică din lunile iulie-august. Faţă de lumină, au pretenţii moderate şi deci pot fi cultivate şi pe terenuri parţial umbrite sau de-a lungul împrejmuirilor plantaţiilor şi a curţilor. Ambele specii sunt mari consumatoare de apă, mai sensibilă la insuficienţa precipitaţiilor şi a umidităţii atmosferice fiind Rosa centifolia. Rosa rugosa suportă chiar excesul temporar al apei provenite din ploi torenţiale, chiar dacă aceasta se prelungeşte câteva zile.

Obţinerea materialului săditor

Trandafirul de dulceaţă se înmulţeşte pe cale vegetativă, cele mai folosite metode fiind înmulţirea prin drajoni, butăşire şi altoire. Înmulţirea prin altoire este mijlocul cel mai folosit pentru producerea materialului săditor. Ca portaltoi se folosesc puieţii de Rosa canina (măceşul), cu diametrul de minimum 5 mm în zona de altoire. Plantarea puieţilor în pepinieră se face primăvara devreme, la distanţă de 70 de cm între rânduri şi 12-15 cm pe rând. Înainte de plantare, puieţii se fasonează, rădăcinile principale se scurtează la 20 cm, cele secundare la 1 cm, iar tulpina la 12-15 cm. Cel mai frecvent se aplică altoirea în ochi dormind, în lunile iulie-august, lucrare care se execută ca la celelalte specii pomicole. După altoire, plantele se muşuroiesc, iar la două săptămâni se face controlul prinderii la altoire şi realtoirea celor neprinşi. În anul următor se aplică lucrările obişnuite din câmpul II al pepinierei. Toamna, în lunile octombrie-noiembrie, se scot din pepinieră şi se livrează beneficiarilor sau se stratifică. Înmulţirea prin butaşi verzi se realizează în spaţii special amenajate, mai ales în solarii prevăzute cu instalaţii de ceaţă artificială. Se folosesc lăstari semilignificaţi, care se recoltează cu călcâi (o porţiune de lemn cu grosimea de 1 mm) şi se fasonează la lungimea de 8-12 cm; la primele 3-4 frunze din vârf se reţin câte două perechi de foliole, restul frunzelor de la bază se elimină. Substratul de înrădăcinare este alcătuit din turbă cu nisp sau turbă cu perlit în raport volumetric de 1:2. Plantarea butaşilor se face în aceeaşi zi cu recoltarea. Din cercetările efectuate la Staţiunea de Cercetare Bălceşti, cele mai bune rezultate se obţin la plantarea timpurie, la circa 2-3 săptămâni după începutul înfloririi. După plantare, se fac udări moderate şi se asigură o atmosferă saturată cu vapori de apă prin sistemul de ceaţă artificială. Până toamna se plivesc buruienile şi se fac udări după nevoie. Butaşii înrădăcinaţi rămân în solar pe timpul iernii, iar primăvara devreme se transplantează în câmpul de fortificare. Plantarea se face în rânduri simple, la distanţe de 40 cm între rânduri şi 15 cm între plante pe rând. Lucrările de întreţinere din perioada de vegetaţie constau în praşile repetate pentru distrugerea buruienilor şi două fertilizări faziale a câte 30-40 kilograme/hectar substanţă activă azot (N), prima la circa o lună de la plantare, iar a doua la 3-4 săptămâni după prima fertilizare. Înmulţirea prin drajoni se practică în special pentru specia Rosa Rugosa. Recoltarea drajonilor se face din plantele destinate acestui scop sau din plantele comerciale sau decorative. Recoltarea drajonilor de face primăvara sau toamna. Pentru obţinerea de material săditor viguros se recomandă fortificarea drajonilor în pepinieră timp de un an, urmând să se planteze toamna. Drajonii buni pentru plantat trebuie să aibă lungimea minimă de 25-30 cm şi un număr suficient de rădăcini.

Înfiinţarea plantaţiilor

Trandafirul de dulceaţă poate fi cultivat pe diferite tipuri de sol, dar o cultură reuşită se obţine pe terenuri cu fertilitate medie şi permeabile. Rosa centifolia preferă solurile mai fertile şi cu posibilitate de mecanizare. Pregătirea terenului în vederea plantării constă în aceleaşi lucrări care se aplică celorlalte specii pomicole. Distanţele de plantare sunt diferite în funcţie de tipul plantaţiei, de fertilitatea solului şi vigoarea soiurilor. În plantaţiile mecanizate acestea pot fi de 2,5-3 metri între rânduri şi 1-1,2 metri între plante pe rând. Pe terenurile nemecanizabile, distanţele vor fi de 1x2 sau 1x1,5 metri. Plantarea trandafirului la locul definitiv se face toamna sau primăvara. Se recomandă însă plantarea de toamnă, după căderea frunzelor, deoarece procesul de calusare (de vindecare a rănilor) a rădăcinilor se realizează mai uşor, iar plantele profită de umiditatea solului. Dacă nu se termină plantarea toamna, este bine ca aceasta să se facă primăvara devreme, îndată ce solul s-a dezgheţat. Gropile vor avea dimensiunile de 30x30x30 cm - pe terenurile desfundate şi de 40x40x40 cm - pe terenurile nedesfundate. La fiecare groapă se administrează 8-10 kilograme gunoi de grajd. În ziua plantării, rădăcinile se fasonează şi se mocirlesc, iar plantarea se face mai adânc cu 3-4 cm, pentru favorizarea prinderii şi drajonării. După plantare, se udă cu 10 litri de apă/plantă. Primăvara, tulpinile plantelor se scurtează la 4-5 muguri, operaţie ce stimulează creşterea şi ramificarea plantei.

Lucrările agrotehnice

Cea mai utilizată formă de coroană este tufa naturală, care este economică şi uşor de realizat. În plantaţiile mecanizate, cu densitate mai mare, se pot realiza, prin tăieri, garduri fructifere. Acestea se realizează mai uşor la Rosa centifolia, deoarece are o vigoare mai mică şi o capacitate de drajonare redusă.

Lucrările solului

Trandafirul înmulţit pe cale vegetativă are un ritm de creştere mai lent în primii ani după plantare. De aceea sunt necesare lucrări repetate ale solului pe rânduri pentru combaterea buruienilor. Intervalele dintre rânduri se înierbează în zonele cu precipitaţii abundente, mai ales în perioada înfloririi. Iarba se coseşte periodic de 3-4 ori pe vară şi se lăsă pe teren ca mulci. La 3-4 ani se efectuează desţelenirea o dată cu aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale. După 3-4 ani de la plantare, pe rândul de plante terenul se mobilizează la adâncimea de 10-15 cm, având grijă să se protejeze drajonii care vor putea completa gardul fructifer şi care asigură reînnoirea tufelor. După mobilizarea solului, pe rând se pot aplica erbicide preemergente (înainte de apariţia buruienilor). Pentru favorizarea creşterii şi a ramificării lăstarilor purtători de flori, se aplică anual azot în cantitate de 100 kg/ha. Această doză se poate aplica integral în zonele cu primăveri mai secetoase, înainte de pornirea în vegetaţie, şi în două fracţiuni egale cu zonele cu precipitaţii abundente. În acest caz, prima fracţiune se administrează înainte de pornirea în vegetaţie, iar cea de-a doua la circa o lună după aceasta, mai precis, înainte de înflorit.

Tăierile trandafirului de dulceaţă

Pentru a obţine tufe viguroase, sunt necesare tăieri de formare care să asigure un număr suficient de tulpini provenite din drajoni şi o ramificare optimă care să favorizeze producţia de petale. Pentru aceasta, după plantare, la trandafirul Rosa rugosa se aleg 3-4 drajoni viguroşi în fiecare an şi se scurtează la 40-50 cm. Lucrarea se execută toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie. Începând din anul V de la plantare, tăierea se face în felul următor: scoaterea ramurilor în vârstă de peste cinci ani, pentru a asigura pătrunderea luminii în interiorul tufelor; eliminarea ramurilor uscate, scurtarea a 3-4 ramuri îmbătrânite şi reţinerea a 3-4 drajoni de înlocuire, viguroşi şi bine plasaţi în tufă, care se scurtează la 40-50 cm. O dată cu tăierile de întreţinere se vor îndepărta sălbaticul şi lăstarii lacomi ce cresc, de regulă, de la baza plantelor altoite. La trandafirul Rosa centifolia, având în vedere capacitatea redusă de drajonare, se va urmări stimularea capacităţii de ramificare. Pentru ambele specii, se recomandă recoltarea petalelor cu receptacul, pentru obţinerea de noi ramuri florifere.

Bolile şi dăunătorii trandafirului de dulceaţă

Cea mai periculoasă boală este făinarea (Sphaerotheca pannosa var. rosae). Cele două specii se comportă diferit la această boală, şi anume: Rosa rugosa este rezistentă, în timp ce Rosa centifolia este foarte sensibilă. Pentru combaterea bolii se recomandă tăierea şi arderea ramurilor bolnave, completate cu stropiri cu zeamă sulfocalcică 20% în perioada de repaus şi de 2% în perioada de vegetaţie până la înflorire. Alte boli întâlnite la trandafirul de dulceaţă, însă cu o frecvenţă mult redusă, sunt: mana trandafirului (Pseudoperonospora sparsa), pătarea neagră a frunzelor de trandafir (Displocarpon rosae), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) şi putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea). Cei mai periculoşi dăunători sunt păduchii ţestoşi care atacă ramurile şi lăstarii. Dăunătorii atacă în stadiul de larvă şi sug seva din ţesuturi. Păduchii iernează pe scoarţă în stadiul de adult (femelă) sau în stadiul de larvă. Sunt dăunători foarte prolifici şi sunt greu de combătut. Se recomandă tăierea şi arderea lăstarilor şi a ramurilor atacate iarna, completate cu tratamente preventive şi curative la avertizare. Dintre dăunători, pagube importante mai produc păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae) şi afidele sau păduchii de frunză.

Recoltarea şi valorificarea petalelor

La specia Rosa rugosa, recoltarea petalelor se face manual, în faza de deschidere a bobocilor florali, împreună cu receptaculul, în lăzi sau coşuri de răchită. Deoarece petalele se pot altera uşor, se recomandă ca recoltarea să se facă pe vreme uscată, evitându-se zilele ploioase sau dimineţile cu rouă. Păstrarea temporară până în momentul prelucrării se face în încăperi răcoroase, prevăzute cu sistem de ventilaţie, în straturi subţiri de 10-15 cm. Dacă se păstrează mai mult de 15 ore, se recomandă lopătarea stratului de petale. În perioada înfloritului maxim, recoltarea se efectuează zilnic sau la două zile, pentru a nu se înregistra pierderi mari. La specia Rosa centifolia, recoltarea se efectuează la intervale de 3-4 zile. Petalele de trandafir, îndeosebi cele de la Rosa rugosa, sunt foarte solicitate în industria alimentară, din ele se prepară sirop, dulceaţă, şerbet, lichior etc. La un hectar de tradafir se poate obţine o cantitate de 4 tone de petale şi se pot recolta minimum 2.000 de drajoni, fără să afecteze productivitatea şi vitalitatea plantaţiei.

Victor VĂTĂMANU