Tehnologia de realtoire a pomilor fructiferi

Realtoirea nu este o operaţie de care să se facă uz în mod frecvent. Adrian Chira, Lenuţa Chira şi Florin Mateescu (2008) consideră că obiectul realtoirii îl fac pomii maturi, intraţi pe rod, iar necesitatea aplicării acesteia este dictată, în principal, de următoarele situaţii: randament foarte scăzut al unui soi în condiţiile de climă şi sol ale respectivului areal; necesitatea intervenţiei în vederea frânării sau impulsionării dezvoltării coroanei. Desigur, o alternativă la realtoire este defrişarea şi plantarea unor soiuri corespunzătoare. Cheltuielile nu vor fi însă mai mici, iar perioada de aşteptare până la intrarea pe rod este mai lungă decât în cazul realtoirii.

---

Operaţiile premergătoare realtoirii propriu-zise se axează pe alegerea altoilor şi pe pregătirea coroanei în vederea realtoirii.

Alegerea altoilor

Şi în cazul realtoirilor, problema compatibilităţii se pune la fel ca în cazul altoirilor. Prima condiţie legată de acest lucru este că va trebui păstrată destinaţia iniţială a pomilor în sensul că merii vor fi altoiţi cu altoi de măr, cireşii cu altoi de cireş ş.a.m.d. A doua condiţie este ca soiul propus pentru recoltarea altoilor să înflorească în aceeaşi perioadă cu pomul propus pentru altoire. Această constatare practică are un suport teoretic legat de gradul identic de evoluţie a ţesuturilor de cambiu.

Pregătirea coroanei în vederea realtoirii

În cazul altoirilor obişnuite, indiferent de metoda aleasă, pregătirea în vederea altoirii nu pune probleme deosebite deoarece numărul de ramificaţii ale portaltoiului este mic, iar acestea nu sunt foarte dezvoltate. În cazul unui pom cu o vârstă de 8-10 ani, sau chiar mai mulţi ani, lucrurile nu mai stau la fel. Pe lângă volumul mult mai mare de muncă, intervine şi forma coroanei pomului respectiv. Întrucât fiecare formă a coroanei implică abordări diferite ale tăierii de pregătire, acestea vor fi analizate separat.

Pregătirea unei coroane piramidale

Dacă pomul este încă tânăr, realtoirea coroanei poate fi făcută prin metoda copulativă. Dacă însă ramurile sunt deja foarte groase, atunci se va aplica una din metodele de altoire sub scoarţă, combinată, eventual, cu altoirea pe cioturi. Din această cauză, pentru fixarea unui plan corect de tăiere, coroana trebuie analizată cu multă atenţie.

Atunci când chiar de la început se constată un grad avansat de deteriorare a ramificaţiilor (ruperi, răniri, scurgeri masive de clei etc.), este mai recomandabilă defrişarea. De asemenea, dacă în ultimii ani s-a remarcat o scădere constantă a producţiei şi a calităţii fructelor înseamnă că pomul este în declin fiziologic şi nu va fi capabil să hrănească o nouă coroană în evoluţie. Şi în acest caz se va renunţa la realtoire. Dacă însă pomul nu dă semne de îmbolnăvire şi este încă în deplină forţă, se poate încerca realtoirea.

Se vor alege mai întâi cele trei ramificaţii principale crescute la baza coroanei. Dacă pomul a fost supus tăierilor de formare, imediat după plantare, alegerea celor trei ramificaţii principale a fost deja făcută atunci, ele există şi se deosebesc mult de celelalte ramificaţii laterale ale axului. În situaţia aceasta va trebui aleasă înălţimea la care se va scurta axul central şi, pornind din acel punct cu o linie imaginară aflată la 60 de grade faţă de ax, se vor stabili punctele de scurtare ale ramificaţiilor principale. Astfel, linia imaginară pornită din punctul în care se va scurta axul principal trebuie să se intersecteze cu ramificaţiile principale la o distanţă faţă de punctele acestora de inserţie la ax care să asigure existenţa unei ramificaţii secundare, denumită trăgător de sevă, pe fiecare ramificaţie.

Trăgătorul de sevă are rolul de a asigura hrănirea pomului până când altoii pot prelua singuri această sarcină - moment în care aceste ramuri pot fi suprimate, după cum prezintă cei trei autori menţionaţi. Ramificaţiile laterale aflate deasupra etajului pot fi scurtate mai mult decât şarpantele, ajungând chiar la cioturi de câţiva centimetri. În această zonă superioară nu mai este necesară lăsarea unui trăgător de sevă pe fiecare ramificaţie scurtată. Se vor lăsa intacte câteva ramificaţii mai firave crescute direct din ax şi care vor avea rol de trăgător de sevă.

În cazul pomilor cărora nu li s-a aplicat nici un fel de tăieri de formare şi care în mod natural dezvoltă coroane apropiate formei piramidale, acţiunea de tăiere în vederea realtoirii este ceva mai anevoioasă. În prima etapă, în urma analizei atente, se vor stabili trei sau chiar patru ramificaţii principale situate la baza coroanei şi care să respecte principiile tăierilor de formare. Celelalte ramificaţii principale din baza coroanei vor fi suprimate. Pe înălţimea axului se vor păstra ramificaţiile principale care sunt dispuse echilibrat una faţă de cealaltă pe orizontală şi se vor asigura distanţe corecte între ele, pe înălţime. Cele care nu se încadrează în această schemă vor fi suprimate. În continuare tăierile în vederea realtoirii sunt asemănătoare cu cele pentru o coroană îngrijită. Tăierile în vederea realtoirii se fac de obicei la sfârşitul iernii. În cazul sâmburoaselor ele pot fi făcute chiar primăvara, înaintea altoirii.

Când volumul mare de lucru impune începerea tăierilor chiar în timpul iernii, se impune tăierea fiecărui ciot (viitor cap de altoire) cu 20-30 de centimetri mai lung. Prelungirile acestea au rolul de a împiedica pătrunderea uscăciunii în punctele de altoire. Evident, în preziua altoirii, aceste segmente vor fi scurtate. Pomicultorul va stabili metodele de altoire în coroana pregătită, ţinând cont de grosimea capetelor de altoire obţinute. În funcţie de situaţie, în aceeaşi coroană pot fi utilizate două sau mai multe metode de altoire. Rănile vor fi bine protejate cu mastic, deoarece, în total, ele pot însuma o suprafaţă destul de mare.

Pregătirea coroanelor aplatizate şi ale fusului subţire

Şi în cazul palmetei, principiile sunt asemănătoare cu cele expuse în cazul piramidei. Se alege aşadar o înălţime convenabilă de unde se va scurta axul principal. Linia imaginară la 60 de grade ne va indica orientativ locurile de scurtare a celor două ramificaţii principale aflate la baza coroanei.

Scurtarea ramificaţiilor principale trebuie să asigure existenţa unui trăgător de sevă pe fiecare ramificaţie, dar nu va fi prea lungă pentru că altfel vor exista multe capete de altoire laterale pe fiecare ramificaţie principală şi acestea implică un volum mare de muncă. Ramificaţiile laterale aflate deasupra celor două ramificaţii principale vor fi scurtate corespunzător chiar şi până la dimensiunile unui ciot. Altoirea pe trunchi este riscantă dacă sub locul de altoire se află câţiva lăstari, chiar foarte firavi, care să asigure funcţia de trăgător de sevă. Altoirea ramurilor de bază de posibilitatea asigurării trăgătorilor de sevă.

Pregătirea şi păstrarea masticului la rece

La altoirile cu ramuri detaşate, rănile provocate pe altoi şi portaltoi se badijonează cu un strat subţire de mastic. Pelicula de mastic aplicată pe zonele de îmbinare, pe capătul portaltoiului şi altoiului asigură condiţiile cele mai bune de căluşare şi de prindere a altoilor. Se evită astfel pătrunderea aerului şi oxidarea ţesuturilor, uscarea altoiului şi a portaltoiului, pătrunderea apei în portaltoi (la altoirea în despicătură), între scoarţă şi lemn (la altoirea sub coajă), degradarea altoiului etc.

Masticul trebuie să nu fie toxic pentru altoi şi portaltoi, să izoleze bine rănile faţă de mediul exterior, să nu crape la uscăciune şi să nu se topească la temperaturile ridicate din timpul verii. După metoda de preparare se cunosc două tipuri: masticul la cald, care la temperatura obişnuită se prezintă sub formă solidă, şi masticul la rece, sub forma unei paste vâscoase, la temperatura ambiantă.

Pentru a putea fi folosit, masticul la cald se încălzeşte până devine vâscos, ca şi masticul la rece. Pentru prepararea masticului la rece se folosesc: vase din fontă cu capacitatea de 2-3 ori mai mare decât cantitatea ce urmează să se obţină, o lopăţică de lemn, lemne, răşină, smoală, seu de oaie, ceară de albine, cenuşă, ocru şi spirt.

Reţete pentru prepararea masticului la rece

Reţeta 1: 630 g răşină, 50 g smoală, 35 g seu de oaie, 40 g ceară de albine, 70 g cenuşă, 5 g ocru şi 200 ml spirt. Reţeta 2: 730 g sacâz sau răşină, 75 g seu de oaie, 75 g ceară de albine şi 120 ml spirt; Reţeta 3: 830 g sacâz, 30 g seu de oaie, 15 g smoală, 25 g cenuşă şi 90 ml spirt.

Tehnica de preparare: după stabilirea proporţiei dintre substanţe, răşină şi smoală, se mărunţesc bine şi se pun la fiert într-un vas de fontă împreună cu seul de oaie şi ceara de albine. În timpul fierberii se menţine focul mic şi se lopătează continuu pentru omogenizare. Dacă focul este mare, amestecul sporeşte în volum , se revărsă şi, fiind inflamabil, poate produce accidente. Spre sfârşit se mai adăugă cenuşă şi ocru şi se lopătează din nou pentru încorporarea acestora în masa masticului. La puţin timp după aceasta se opreşte focul şi amestecul se răceşte până aproape de temeperatura de fierbere a spirtului (75 grade Celsius).

În acest moment, se adăugă spirtul peste mastic, încorporându-se în masa acestuia printr-o lopătare continuă. Este greşită adăugarea spirtului peste masticul fierbinte (fără o prealabilă răcire), întrucât au loc pierderi mari prin evaporare, iar amestecul bolboroseşte puternic, întârziind omogenizarea. Când spirtul a fost asimilat, masa masticului devine vâscoasă. Înainte de răcire, masticul se toarnă în cutii, borcane sau alte recipiente, închise ermetic pentru ca spirtul se nu se evaporeze şi să întărească masticul.

Victor VĂTĂMANU