Tehnologia de udare prin revărsare a pajiştilor naturale

Necesitatea irigării pajiştilor naturale - sporirea producţiei suprafeţei păşunilor şi fâneţelor naturale, în multe zone din România, necesită aplicarea unui complex de măsuri, dintre care fertilizarea şi irigarea joacă un rol primordial.

Consumul ridicat de apă al plantelor de pe pajişti, necesitatea aprovizionării continue cu apă, faptul că multe pajişti sunt amplasate pe terenurile în pantă, unde o mare parte din apa provenită din precipitaţii se scurge la suprafaţa solului, capacitatea mică de înmagazinare şi reţinere a apei a unor soluri ocupate de pajişti, precum şi sporurile mari de producţie obţinute prin irigare justifică din plin introducerea irigaţiei chiar în zonele mai bogate în precipitaţii din zona subumedă a României.

Consumul ridicat de apă şi necesitatea menţinerii unei umidităţi ridicate în sol nu se datorează unei slabe valorificări a apei de către ierburile perene, ci, pe de o parte, faptului că plantele trebuie să-şi refacă masa vegetativă de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, după fiecare ciclu de păşunat sau coasă, şi, pe de altă parte, necesităţii de a obţine un furaj de calitate superioară, deziderat care se realizează dacă se asigură creşterea neîntreruptă a plantelor în condiţiile unei aprovizionări optime cu apă.

Irigarea pajiştilor contribuie la ridicarea eficienţei îngrăşămintelor, spălarea sărurilor dăunătoare plantelor, intensificarea activităţii microorganismelor, îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi hidrofizice şi a fertilităţii solurilor. Astfel, irigarea prin revărsare a fâneţelor naturale din zona Făgăraş, irigare care se practică de peste 140 de ani, a contribuit nu numai la aprovizionarea plantelor cu apă, ci şi la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi hidrofizice ale solului şi implicit a fertilităţii, prin aluviunile fine şi materialele organice care sunt aduse pe terenurile irigate odată cu apa de irigat.

Cercetările efectuate în zonă de către Pleşă şi colaboratorii au scos la iveală faptul că solurile irigate, în comparaţie cu cele neirigate, au profilul mai dezvoltat, o textură mai puţin grosieră, un procent mai ridicat de agregate hidrostabile, o capacitate de reţinere a apei mai ridicată, o permeabilitate mai mică şi o aciditate mai slab pronunţată. S-a constatat, de asemenea, că în condiţiile unei irigări şi fertilizări raţionale se îmbunătăţeşte şi compoziţia floristică a pajiştilor naturale.

Pajiştile naturale se pot iriga prin revărsare, prin fâşii, inundare şi aspersiune Metoda de udare se alege în funcţie de condiţiile orografice locale, poziţia sursei de apă faţă de terenul irigat, debitul de apă disponibil şi practică locală de irigare din zonă.

Irigarea prin revărsare a pajiştilor naturale este cea mai răspândită metodă de udare a pajiştilor din zonele cu relief mai frământat, deoarece se adaptează foarte bine micilor neuniformităţi ale terenului, nu necesită amenajări costisitoare şi are o economicitate ridicată. Sistemele de irigare prin revărsare sunt formate din lucrările de captare a apei din sursă, canale de aducţiunea apei, rigole de alimentare, distribuţie şi udare. Sursa de apă o formează râurile şi pârâurile de munte cu pante mari, fapt care favorizează irigarea gravitaţională. Lucrările de captare sunt foarte simple şi constau din prize în curent liber sau barat. Barajele sunt permeabile, executate din piatră, care se găseşte din abundenţă în cursurile de apă respective. Prizele se amplasează la câţiva kilometri în amonte de terenurile irigate.

Condiţii orografice şi hidrografice specifice acestei metode se întâlnesc în zona Făgăraş, Depresiunea Tismana, Târgu Jiu şi Tara Haţegului etc. Canalele de aducţiune se trasează cu o pantă mai mică decât a cursului de apă, pe cotele mai ridicate ale terenului, pentru a putea iriga gravitaţional o suprafaţă cât mai mare de teren. Rigolele de alimentare, dar şi cele de distribuţie, din aceleaşi considerente ca şi canalele de aducţiune, se trasează tot pe cotele mai ridicate ale terenului. Rigolele de alimentare se execută în debleu, cu o capacitate de transport de 40-65 litri/secundă, cu secţiunea transversală trapezoidală sau rectrangulară, cu lăţimea la fund cuprinsă între 0,2 şi 0,4 metri, adâncimea de 0,2 metri, panta de 1-1,5% şi o viteză a apei de 1-2 metri/secundă. Deşi viteza cu care circulă apa este destul de mare, datorită rezistenţei solului la eroziune, în zona Făgăraş nu s-au observat fenomene de eroziune în reţeaua de canale sau rigole.

Rigolele de distribuţie se execută tot în debleu, cu o capacitate de transport de 20-30 litri/secundă, cu secţiunea transversală parabolică, adâncimea apei de 10 cm, până la 1,0-2,7%, ceea ce conduce la o viteză de 0,6-0,9 metri/secundă. Rigolele de revărsare se trasează paralel sau oblic faţă de linia curbelor de nivel (rigole în spic), au lungimea cuprinsă între 10 şi 20 metri, iar distanţa dintre ele poate ajunge la 20-35 metri. Au secţiunea triunghiulară, cu adâncimea de 8-10 cm. Rigolelor în spic li se dă o pantă de aproximativ 5 la mie. Apa circulă cu o viteză de 0,4-0,7 metri/secundă. Viteza de înaintare a apei pe teren depinde de panta terenului, grosimea stratului de apă, densitatea vegetaţiei şi stadiul de dezvoltare al acesteia. Pe o fâneaţă naturală cu pantă de 4% şi un debit de distribuţie a apei de 0,8 litri/secundă metru liniar de rigolă, viteza apei a fost de 0,3 metri/secundă înainte de coasă şi de 0,5-0,6 metri/secundă după coasă. În funcţie de modul de amplasare a rigolelor, irigarea prin revărsare se subîmparte în: irigarea prin rigole înclinate sau în ape; irigarea prin rigole orizontale; irigarea mixtă, prin rigole înclinate şi orizontale. Irigarea prin rigole înclinate sau în spic - se adaptează cel mai bine condiţiilor variate de relief.

Rigolele de revărsare se trasează oblic faţă de linia de cea mai mare pantă a terenului pentru ca apa să deverseze în partea din aval şi să se răspândească cât mai uniform. Rigolele de revărsare se deschid cu plugul reversibil cu tracţiune animală. Deşi reţeaua de rigole este destul de deasă, recoltarea furajelor se poate face mecanizat, deoarece rigolele se execută numai în săpătură. Producţia nu se reduce ca urmare a reţelei dese de rigole, deoarece în jurul acestora se dezvoltă o vegetaţie abundentă, care acoperă în întregime rigola. În zonele în care prin irigare se asigură şi o îmbunătăţire a proprietăţilor fizice şi hidrofizice ale solului, rigolele se pot muta la câţiva ani dintr-un loc în altul. Rigolele vechi se astupă cu brazdele care rezultă la deschiderea celor noi. Metoda de udare prin rigole înclinate se poate folosi pe terenurile cu pante cuprinse între 2 şi 6%. Metoda nu necesită studii speciale şi nici lucrări de nivelare, necesită însă multă pricepere şi experienţă îndelungată la alegerea traseelor pentru rigole. Ţăranii din zona Făgăraş au acumulat în decursul timpului cunoştinţe practice de hidraulică, fapt care le permite să dirijeze apa pe teren în condiţii foarte bune.

Pe terenurile cu un grad ridicat de frământare, metoda nu asigură udarea întregii suprafeţe de teren. Irigarea prin rigole orizontale se realizează prin trasarea rigolelor de revărsare după direcţia generală a curbelor de nivel, cu marginea din aval orizontală, pentru ca apa să deverseze uniform pe toată lungimea rigolei. Metoda foloseşte foarte eficient apa, deoarece surplusul de apă provenit din rigola din amonte este preluat de rigola din aval şi distribuit din nou pe teren. Excesul de apă este colectat într-o rigolă de evacuare care se amplasează la partea din aval a terenului irigat. Metoda de udare prin rigole orizontale se poate folosi pe pante cuprinse între 2 şi 10%, iar pe terenurile bine înierbate, până la 20-30%. Debitul rigolelor este cuprins între 0,5 şi 1 litru/secundă.

Metoda mixtă prin rigole înclinate asociate cu rigole orizontale - se recomandă pe terenurile mai frământate. Organizarea udării pajiştilor trebuie să se facă pe baza cunoaşterii regimului de irigare, a metodelor specifice de udare şi a modului de folosire a pajiştii. La stabilirea intervalului între udări şi a mărimii normei de udare trebuie să se ţină seama de consumul de apă al plantelor, de adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular, proprietăţile fizice şi hidrofizice ale solului şi de plafonul minim.

Pajiştile fiind alcătuite dintr-un amestec de plante cu adâncimi diferite de dezvoltare a sistemului radicular, pentru a se asigura o dezvoltare normală a tuturor specilor, adâncimea de umezire se va stabili în funcţie de planta dominantă cu sistemul radicular cel mai profund, iar intervalul între udări, în funcţie de umiditatea din zona de dezvoltare a sistemului radicular al plantelor cu înrădăcinare superficială. În felul acesta toate plantele vor avea permanent la dispoziţie apă uşor accesibilă.

Numărul de udări va fi mai mare pe păşuni, deoarece numărul de cicluri de creştere a plantelor este mai mare decât pe fâneţe. Eficienţa cea mai ridicată o au udările din perioadele de consum maxim de apă, perioade care corespund formării aparatului foliar şi perioadei premergătoare înspicatului. La organizarea udărilor se va urmări ca animalele să nu pătrundă în parcele imediat după irigat deoarece se distruge vegetaţia, se compactează solul şi astfel se împiedică dezvoltarea normală a rădăcinilor, se reduce viteza de infiltraţie a apei în sol şi se stânjeneşte dezvoltarea normală a vegetaţiei.

Victor VĂTĂMANU