Din suprafața mondială semănată cu grâu, cea mai mare parte (circa 70%) este ocupată cu soiuri de grâu de toamnă, iar restul (circa 30 %) cu soiuri de grâu de primăvară. Grâul de toamnă se dovedește a fi mai productiv decât grâul de primăvară deoarece valorifică în primăvară rezervele de apă acumulate în sol în timpul toamnei și al iernii, pornește viguros în vegetație și ajunge la maturitate (mai ales la soiurile timpurii și extratimpurii) înainte de venirea secetelor și a arșițelor din timpul verii și scapă de atacul unor boli, în special al ruginilor. Perioada de vegetație mai lungă a grâului de toamnă asigură valorificarea mai bună a îngrășămintelor aplicate. În România, grâul de toamnă ocupă aproximativ 99% din suprafața totală însămânțată cu această plantă.
Problema cultivării grâului în monocultură trebuie analizată, după cum afirma Gh. Bîlteanu și V. Bîrnaure, 1969, ținând seama de biologia plantei, de structura culturilor dintr-o societate agricolă, de condițiile de umiditate ale anului de cultură și de mijloacele tehnice cu care sunt înzestrate marile societăți agricole.
Grâul de toamnă suportă să fie cultivat după el însuși un număr mare de ani, fără să se înregistreze o scădere simțitoare a producției. Astfel, în experiențele efectuate de către marele agronom Gheorghe Ionescu-Șișești, producția de grâu de toamnă cultivat în monocultură în primii 15 ani a atins nivelul de 30-32 qintale/hectar. În următorii 9 ani, producția de grâu a scăzut simțitor, la circa 22,5 qintale/hectar. Cu toate acestea, trebuie menționat că în toți anii de cultură producția de grâu în monocultură a fost mai mică decât producția obținută într-un asolament de 4 ani și, de asemenea, trebuie luat în calcul că producția de grâu în monocultură scade considerabil în condițiile unor ani agricoli mai puțin favorabili. În România, s-a acumulat un bogat material experimental și de producție, din care se desprinde concluzia că grâul cultivat mai mulți ani după el însuși își reduce pronunțat producția de boabe. Scăderea evidentă a producției de grâu cultivat în monocultură este determinată de: îmburuienarea terenului; înmulțirea bolilor și a dăunătorilor; acumularea în sol a unei flore bacteriene rizosferice, care, prin produsele ei vitale, dăunează creșterii și funcționării în bune condiții a rădăcinilor grâului.
Îmburuienarea grâului cultivat după el însuși constituie un factor depresionar al producției de grâu. Combaterea chimică a buruienilor din grâul cultivat în monocultură nu înlătură acest factor negativ. An de an, în monocultură apar buruieni rezistente la gama de erbicide. În combaterea chimică a buruienilor intervin greutăți în primăverile reci și ploioase sau cu nebulozitate ridicată, care reduc simțitor eficiența erbicidelor. Aplicarea tratamentelor, investițiile în mijloacele tehnice și mașinile agricole nou create conduc la ineficiența economică a culturii repetate a grâului. Cultura grâului în monocultură creează condiții favorabile pentru dezvoltarea celor mai diferite boli și dăunători. Astfel, dintre bolile specifice culturii de grâu, se dezvoltă mai puternic: fuzarioza (Fusarium graminearum), mălura (Tilletia spp.), îngenuncherea cerealelor (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides etc.), făinarea (Erusiphe graminis), iar ca dăunători, mai des întâlnim: gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides), ploșnițele cerealelor (Eurygaster spp. și Aelia spp.), nematozi (Anguina tritici) ș.a.
Un alt element tehnologic deosebit de important în monocultura de grâu este reprezentat de planta premergătoare. Cu excepția sfeclei de zahăr, toate celelalte plante premergătoare au asigurat un plus de producție, față de producția martor obținută în monocultură. Fără îndoială că producția de grâu crește în cea mai importantă rotație, grâu-porumb, față de monocultură. După cum se cunoaște, la ora actuală această rotație este cea mai extinsă în România și prezintă importanță economică deosebită. Este necesar însă să se prezinte faptul că producția de grâu în rotația grâu-porumb este însemnat mai mică decât producția ce se obține în asolamentele de durată mai lungă.
Într-o perioadă de 12 ani, pe solul brun-roșcat din Câmpia Română, grâul în monocultură a produs mai puțin cu 3,5 qintale/hectar față de producția obținută în rotația grâu-porumb, dar cu 16,9 qintale/hectar față de rotația de 3 ani. Rotația de 3 ani, în care intră mazărea ca plantă amelioratoare, determină o crește substanțială a producției de grâu, de aproximativ 13,4 qintale/hectar, în condițiile în care nu s-au administrat îngrășăminte chimice. O dată cu trecerea anilor, producția de grâu obținută în rotația grâu-porumb scade în mod evident, în ciuda folosiri în fiecare an a îngrășămintelor chimice. În rotația grâu-porumb, față de asolamentele de durată mai lungă, starea fitosanitară a culturii grâului este evident înrăutățită. Grâul și porumbul au comune 10 boli, dintre care unele extrem de grave. Specia Fusarium roseum, var. Graminearum, se găsește în sol în mod frecvent sub formă de micelii saprofite pe resturile de grâu și porumb. Rotația grâu-porumb sporește rezerva de inocul de Fusarium din sol (Corina Tușa, 1976).
Față de aceste elemente incontestabile, la care ar mai trebui adăugat și gradul mare de îmburuienare al culturii grâului în rotația grâu-porumb, în comparație cu asolamentele de durată mai lungă, se cere periodic întreruperea succesiunii grâu-porumb, în general a succesiunii cereale-cereale. Acest fapt este posibil prin introducerea în asolament și a altor culturi, cum sunt plantele tehnice și unele leguminoase pentru boabe. Astfel, apare posibilitatea ca un număr de ani grâul să nu mai revină după porumb, păstrându-se totuși încărcătura de cereale cerută de interesele economiei naționale. Se poate lua în considerare introducerea unei plante amelioratoare a fertilității solului (mazăre, fasole, soia, borceaguri sau plante cu recoltare timpurie – in pentru ulei, cânepă etc., în funcție de zona de cultură) pe acele sole pe care, după un interval de timp, în succesiunea grâu-porumb se constată stagnarea sau scăderea producției de grâu.
În vederea creșterii însemnate a producției de grâu pe solurile arigilo-iluviale se cere introdus și extins sistemul de agricultură cu includerea trifoiului ca plantă în asolament. În acest caz se acceptă rotația: grâu + trifoi cultura ascunsă – trifoi – grâu – porumb, în care caz grâul, cultivat după trifoi, asigură o producție de peste 40 qintale/hectar (C. Nicolae, 1977). Numeroase cercetări efectuate în rețeaua de cercetare a ASAS București, în cele mai diferite condiții pedoclimatice, au condus la concluzia că, în cultura grâului, monocultura poate fi folosită 2 sau chiar 3 ani la rând, aplicând îngrășăminte și lucrând solul în cele mai bune condiții. Cultura grâului după grâu este indicată în toamnele secetoase, când pregătirea solului după plantele ce se recoltează târziu nu se poate realiza corespunzător și nici semănatul nu se poate face în epoca optimă. În acest caz, producțiile în monocultură sunt evident mai mari decât producțiile obținute în rotația cu plantele ce se recoltează târziu.
Nu este permisă monocultura de grâu în cazul în care s-au constatat plante atacate de „mălura pitică”. Pe terenurile/solele unde se semnalează acestea, grâul nu poate reveni decât după cel puțin 2-3 ani. De asemenea, trebuie precizat faptul că îngrășămintele chimice nu pot suplini decât parțial la grâul în monocultură efectul pozitiv al plantei premergătoare. După 2-3 ani de monocultură, producția de grâu scade, indiferent de aplicarea îngrășămintelor. Experimental, s-a dovedit că îngrășămintele aplicate sunt mai bine valorificate când grâul intră în rotație cu alte culturi. În condiții de irigare, grâul poate ocupa o pondere mai mare sau mai mică, în funcție de gradul de specializare a fermei de culturi irigate, de menținerea la nivel ridicat a fertilității solului, de exploatarea la parametrii economici ridicați a sistemului de irigație, de importanța grâului în economia națională.
Monocultura este exclusă în condiții de irigare, întrucât după recoltarea grâului trebuie imediat semănată o cultură pentru nutreț sau boabe care, până în toamnă să asigure o a doua recoltă. Rotația de doi ani grâu-pormb, de asemenea, nu poate fi luată în considerare, întrucât porumbul, care în condiții de irigare este reprezentat prin formele cele mai productive (hibrizii tardivi sau semitardivi) nu asigură condiții corespunzătoare pentru semănatul grâului la epoca optimă. În condiții de irigare, grâul intră în asolamente de 3-6 ani, cu încărcături mai mici sau mai mari de grâu în funcție de interesele economice și de menținerea ponderii cerealelor la nivel de 60-70%.
În alcătuirea rotațiilor și în condiții de irigare trebuie asigurată grâului de toamnă o plantă premergătoare care se recoltează înaintea porumbului și care aduce îmbunătățiri fertilității solului. Soia prezintă o deosebită importanță din acest punct de vedere. La o încărcătură mai mare de grâu, se poate lua în considerare și cultura de floarea-soarelui. Vl. Ionescu-Șișești și colab. (1974) descriu pentru culturile irigate 3 tipuri de asolamente în care grâul de toamnă ocupă minimum 10% din asolamentul de 6 ani, minimum 15% în asolamentul de 5 ani și minimum 25% în asolamentul de 3 ani. Și în condiții de irigare, planta premergătoare grâului de toamnă prezintă, pentru obținerea unor producții ridicate, aceeași importanță pe care o prezintă și în cazul cultivării, pe terenuri neirigate, a grâului de toamnă.
Victor VĂTĂMANU
