Tehnologia graului de toamna cultivat in monocultura

Din suprafaţa mondială semănată cu grâu, cea mai mare parte (circa 70%) este ocupată cu soiuri de grâu de toamnă, iar restul (circa 30 %) cu soiuri de grâu de primăvară. Grâul de toamnă se dovedeşte a fi mai productiv decât grâul de primăvară deoarece valorifică în primăvară rezervele de apă acumulate în sol în timpul toamnei şi al iernii, porneşte viguros în vegetaţie şi ajunge la maturitate (mai ales la soiurile timpurii şi extratimpurii) înainte de venirea secetelor şi a arşiţelor din timpul verii şi scapă de atacul unor boli, în special al ruginilor. Perioada de vegetaţie mai lungă a grâului de toamnă asigură valorificarea mai bună a îngrăşămintelor aplicate. În România, grâul de toamnă ocupă aproximativ 99% din suprafaţa totală însămânţată cu această plantă.

---

Problema cultivării grâului în monocultură trebuie analizată, după cum afirma Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1969, ţinând seama de biologia plantei, de structura culturilor dintr-o societate agricolă, de condiţiile de umiditate ale anului de cultură şi de mijloacele tehnice cu care sunt înzestrate marile societăţi agricole.

Grâul de toamnă suportă să fie cultivat după el însuşi un număr mare de ani, fără să se înregistreze o scădere simţitoare a producţiei. Astfel, în experienţele efectuate de către marele agronom Gheorghe Ionescu-Şişeşti, producţia de grâu de toamnă cultivat în monocultură în primii 15 ani a atins nivelul de 30-32 qintale/hectar. În următorii 9 ani, producţia de grâu a scăzut simţitor, la circa 22,5 qintale/hectar. Cu toate acestea, trebuie menţionat că în toţi anii de cultură producţia de grâu în monocultură a fost mai mică decât producţia obţinută într-un asolament de 4 ani şi, de asemenea, trebuie luat în calcul că producţia de grâu în monocultură scade considerabil în condiţiile unor ani agricoli mai puţin favorabili. În România, s-a acumulat un bogat material experimental şi de producţie, din care se desprinde concluzia că grâul cultivat mai mulţi ani după el însuşi îşi reduce pronunţat producţia de boabe. Scăderea evidentă a producţiei de grâu cultivat în monocultură este determinată de: îmburuienarea terenului; înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea în sol a unei flore bacteriene rizosferice, care, prin produsele ei vitale, dăunează creşterii şi funcţionării în bune condiţii a rădăcinilor grâului.

Îmburuienarea grâului cultivat după el însuşi constituie un factor depresionar al producţiei de grâu. Combaterea chimică a buruienilor din grâul cultivat în monocultură nu înlătură acest factor negativ. An de an, în monocultură apar buruieni rezistente la gama de erbicide. În combaterea chimică a buruienilor intervin greutăţi în primăverile reci şi ploioase sau cu nebulozitate ridicată, care reduc simţitor eficienţa erbicidelor. Aplicarea tratamentelor, investiţiile în mijloacele tehnice şi maşinile agricole nou create conduc la ineficienţa economică a culturii repetate a grâului. Cultura grâului în monocultură creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea celor mai diferite boli şi dăunători. Astfel, dintre bolile specifice culturii de grâu, se dezvoltă mai puternic: fuzarioza (Fusarium graminearum), mălura (Tilletia spp.), îngenuncherea cerealelor (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides etc.), făinarea (Erusiphe graminis), iar ca dăunători, mai des întâlnim: gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides), ploşniţele cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.), nematozi (Anguina tritici) ş.a.

Un alt element tehnologic deosebit de important în monocultura de grâu este reprezentat de planta premergătoare. Cu excepţia sfeclei de zahăr, toate celelalte plante premergătoare au asigurat un plus de producţie, faţă de producţia martor obţinută în monocultură. Fără îndoială că producţia de grâu creşte în cea mai importantă rotaţie, grâu-porumb, faţă de monocultură. După cum se cunoaşte, la ora actuală această rotaţie este cea mai extinsă în România şi prezintă importanţă economică deosebită. Este necesar însă să se prezinte faptul că producţia de grâu în rotaţia grâu-porumb este însemnat mai mică decât producţia ce se obţine în asolamentele de durată mai lungă.

Într-o perioadă de 12 ani, pe solul brun-roşcat din Câmpia Română, grâul în monocultură a produs mai puţin cu 3,5 qintale/hectar faţă de producţia obţinută în rotaţia grâu-porumb, dar cu 16,9 qintale/hectar faţă de rotaţia de 3 ani. Rotaţia de 3 ani, în care intră mazărea ca plantă amelioratoare, determină o creşte substanţială a producţiei de grâu, de aproximativ 13,4 qintale/hectar, în condiţiile în care nu s-au administrat îngrăşăminte chimice. O dată cu trecerea anilor, producţia de grâu obţinută în rotaţia grâu-porumb scade în mod evident, în ciuda folosiri în fiecare an a îngrăşămintelor chimice. În rotaţia grâu-porumb, faţă de asolamentele de durată mai lungă, starea fitosanitară a culturii grâului este evident înrăutăţită. Grâul şi porumbul au comune 10 boli, dintre care unele extrem de grave. Specia Fusarium roseum, var. Graminearum, se găseşte în sol în mod frecvent sub formă de micelii saprofite pe resturile de grâu şi porumb. Rotaţia grâu-porumb sporeşte rezerva de inocul de Fusarium din sol (Corina Tuşa, 1976).

Faţă de aceste elemente incontestabile, la care ar mai trebui adăugat şi gradul mare de îmburuienare al culturii grâului în rotaţia grâu-porumb, în comparaţie cu asolamentele de durată mai lungă, se cere periodic întreruperea succesiunii grâu-porumb, în general a succesiunii cereale-cereale. Acest fapt este posibil prin introducerea în asolament şi a altor culturi, cum sunt plantele tehnice şi unele leguminoase pentru boabe. Astfel, apare posibilitatea ca un număr de ani grâul să nu mai revină după porumb, păstrându-se totuşi încărcătura de cereale cerută de interesele economiei naţionale. Se poate lua în considerare introducerea unei plante amelioratoare a fertilităţii solului (mazăre, fasole, soia, borceaguri sau plante cu recoltare timpurie - in pentru ulei, cânepă etc., în funcţie de zona de cultură) pe acele sole pe care, după un interval de timp, în succesiunea grâu-porumb se constată stagnarea sau scăderea producţiei de grâu.

În vederea creşterii însemnate a producţiei de grâu pe solurile arigilo-iluviale se cere introdus şi extins sistemul de agricultură cu includerea trifoiului ca plantă în asolament. În acest caz se acceptă rotaţia: grâu + trifoi cultura ascunsă - trifoi - grâu - porumb, în care caz grâul, cultivat după trifoi, asigură o producţie de peste 40 qintale/hectar (C. Nicolae, 1977). Numeroase cercetări efectuate în reţeaua de cercetare a ASAS Bucureşti, în cele mai diferite condiţii pedoclimatice, au condus la concluzia că, în cultura grâului, monocultura poate fi folosită 2 sau chiar 3 ani la rând, aplicând îngrăşăminte şi lucrând solul în cele mai bune condiţii. Cultura grâului după grâu este indicată în toamnele secetoase, când pregătirea solului după plantele ce se recoltează târziu nu se poate realiza corespunzător şi nici semănatul nu se poate face în epoca optimă. În acest caz, producţiile în monocultură sunt evident mai mari decât producţiile obţinute în rotaţia cu plantele ce se recoltează târziu.

Nu este permisă monocultura de grâu în cazul în care s-au constatat plante atacate de „mălura pitică”. Pe terenurile/solele unde se semnalează acestea, grâul nu poate reveni decât după cel puţin 2-3 ani. De asemenea, trebuie precizat faptul că îngrăşămintele chimice nu pot suplini decât parţial la grâul în monocultură efectul pozitiv al plantei premergătoare. După 2-3 ani de monocultură, producţia de grâu scade, indiferent de aplicarea îngrăşămintelor. Experimental, s-a dovedit că îngrăşămintele aplicate sunt mai bine valorificate când grâul intră în rotaţie cu alte culturi. În condiţii de irigare, grâul poate ocupa o pondere mai mare sau mai mică, în funcţie de gradul de specializare a fermei de culturi irigate, de menţinerea la nivel ridicat a fertilităţii solului, de exploatarea la parametrii economici ridicaţi a sistemului de irigaţie, de importanţa grâului în economia naţională.

Monocultura este exclusă în condiţii de irigare, întrucât după recoltarea grâului trebuie imediat semănată o cultură pentru nutreţ sau boabe care, până în toamnă să asigure o a doua recoltă. Rotaţia de doi ani grâu-pormb, de asemenea, nu poate fi luată în considerare, întrucât porumbul, care în condiţii de irigare este reprezentat prin formele cele mai productive (hibrizii tardivi sau semitardivi) nu asigură condiţii corespunzătoare pentru semănatul grâului la epoca optimă. În condiţii de irigare, grâul intră în asolamente de 3-6 ani, cu încărcături mai mici sau mai mari de grâu în funcţie de interesele economice şi de menţinerea ponderii cerealelor la nivel de 60-70%.

În alcătuirea rotaţiilor şi în condiţii de irigare trebuie asigurată grâului de toamnă o plantă premergătoare care se recoltează înaintea porumbului şi care aduce îmbunătăţiri fertilităţii solului. Soia prezintă o deosebită importanţă din acest punct de vedere. La o încărcătură mai mare de grâu, se poate lua în considerare şi cultura de floarea-soarelui. Vl. Ionescu-Şişeşti şi colab. (1974) descriu pentru culturile irigate 3 tipuri de asolamente în care grâul de toamnă ocupă minimum 10% din asolamentul de 6 ani, minimum 15% în asolamentul de 5 ani şi minimum 25% în asolamentul de 3 ani. Şi în condiţii de irigare, planta premergătoare grâului de toamnă prezintă, pentru obţinerea unor producţii ridicate, aceeaşi importanţă pe care o prezintă şi în cazul cultivării, pe terenuri neirigate, a grâului de toamnă.

Victor VĂTĂMANU