Tehnologia înfiinţării plantaţiilor de căpşun

La amplasarea culturii căpşunului se va ţine cont de cerinţele acestei specii faţă de factorii de mediu. Pentru cultura căpşunului, după cum prezintă M. Diaconeasa, A.A. Baciu şi Mirela Iliescu, se alege un teren plan sau cu o uşoară înclinaţie, care asigură scurgerea apelor în exces. Este bine că locul să fie apărat de o pădure, de perdele de protecţie sau plantaţii de pomi. Căpşunul poate valorifica bine spaţiile libere dintre rândurile de pomi din plantaţiile tinere, fără a dăuna culturii principale, adică pomilor

Deoarece este o cultură foarte intensivă, căpşunul necesită soluri cu fertilitate naturală ridicată, uşoare, permeabile, mecanizabile şi prevăzute cu sistem de irigare (în special în zonele secetoase). Cele mai corespunzătoare soluri sunt cele cu textură luto-nisipoasă, lutoasă sau argilo-nisipoasă, cu un conţinut în humus peste 1% şi pH-ul cuprins între 5,6 şi 7. În zonele cu precipitaţii sub 600 mm, instalarea sistemului de irigare devine obligatorie. Pentru a preveni deprecierea calitativă a fructelor în timpul transportului, terenul trebuie să fie situat cât mai aproape de o şosea asfaltată, cale ferată sau centru populat.

Planta premergătoare - cele mai bune plante premergătoare pentru cultura căpşunului sunt: legumele care se recoltează devreme (varza, morcovul, ridichea de lună), păioasele (orzul, grâul, ovăzul). Nu este indicată înfiinţarea plantaţiilor de căpşun după premergătoare ca: usturoiul, ceapa, castraveţii, tomatele, cartoful, vinetele, ardeiul, din cauza bolilor comune cu căpşunul, şi nici după porumb, din cauza afidelor de rădăcină.

Lucrări tehnologice de înfiinţare a culturii căpşunului

După recoltarea plantei premergătoare, dacă terenul prezintă slabe denivelări, pentru a evita stagnările de apă se face nivelarea de întreţinere. Lucrarea se realizează prin două treceri cu nivelatorul NT-2,8, existent în dotarea legumicultorilor. Pregătirea corespunzătoare a terenului, factor foarte important în reuşita acestei culturi, cuprinde următoarele operaţii: fertilizarea, dezinfecţia solului, arătura adâncă şi mărunţirea arăturii.

Fertilizarea - urmăreşte asigurarea în optim a elementelor nutritive, condiţie necesară ţinând cont de caracterul atât de intensiv al culturii căpşunului, care poate da producţii de peste 25 t/ha în primul an după plantare. Fertilizarea se face cu 60 t/ha gunoi de grajd, 500 kg/ha superfosfat şi 600 kg/ha sare potasică. Îngrăşămintele vor fi încorporate în sol cu puţin timp înainte sau o dată cu arătura, pentru a fi valorificate mai bine de plante (Maria Ceauşescu şi colaboratorii). Deoarece căpşunul tolerează mai greu clorurile (sarea potasică), dacă este posibil se foloseşte sulfatul de potasiu (150-200 kg/ha). Conţinutul în substanţă activă a sulfatului de potasiu este de 45-50%, iar al sării potasice de 30-35% (Gr. Mihaescu). Îngrăşarea în exces poate provoca creşterea luxuriantă a frunzelor şi stolonilor, în detrimentul fructificării, şi de aceea este indicat ca gunoiul de grajd să se aplice la planta premergătoare.

Dezinfecţia solului - se face în funcţie de frecvenţa speciilor de dăunători din sol. Pentru combaterea viermilor albi, viermilor-sârmă etc. se vor folosi substanţele indicate de specialiştii fitopatologi. Dacă solul este infestat cu nematozi, se vor aplica nematocide indicate prin buletinul de avertizare Aceste produse se administrează o dată cu îngrăşămintele.

Arătura - se execută la adâncimea de 28-30 cm şi, o dată cu aceasta, se încorporează şi îngrăşămintele aplicate culturii. Terenul desfundat, fertilizat şi eventual dezinfectat se mărunţeşte şi se nivelează prin 2-3 treceri cu grapa cu discuri, cu combinatorul, eventual cu freza. Pregătirea terenului trebuie astfel făcută încât la momentul plantării solul să fie afânat până la adâncimea de 12-15 cm şi cât mai bine nivelat. De calitatea acestei lucrări depinde, în bună măsură, prinderea plantelor.

Plantarea stolonilor - epoca de plantare a căpşunilor în România este determinată în primul rând de umiditatea solului şi a aerului. Înfiinţarea culturii, respectiv plantarea stolonilor se poate face primăvara, vara timpuriu sau toamna.

Plantarea de primăvară, imediat după dezgheţarea solului până în luna mai (chiar început de iunie), este indicată în zonele nordice şi deluroase, unde toamnele sunt de obicei secetoase, iar primăverile umede, precum şi în regiunile în care stratul de zăpadă se menţine pe sol o perioadă scurtă de timp. Căpşunul plantat primăvara nu rodeşte în anul plantării şi chiar se recomandă ca eventualele inflorescenţe care apar să fie suprimate, pentru a nu influenţa negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor şi, în consecinţă, recolta anului următor.

Plantarea de vară, în iunie-iulie (putând fi prelungită până la 10 august în zonele sudice), dă rezultatele cele mai bune şi în cultura multianuală, dar numai în condiţii de irigare. Plantarea de vară în condiţii de irigare trebuie generalizată deoarece prezintă avantaje importante, comparativ cu celelalte două epoci de plantare, şi anume: până la sfârşitul toamnei plantele se dezvoltă viguros şi diferenţiază suficienţi muguri floriferi, încât produc abundent în anul următor. Spre deosebire de plantaţiile clasice (înfiinţarea toamna/primăvara) care rodesc numai doi ani, primul an fiind fără recoltă de fructe, plantaţiile înfiinţate la începutul verii rodesc toţi cei trei ani; până în iunieiulie, când se plantează căpşunul, de pe terenul respectiv se poate obţine o producţie economică de la o cultură premergătoare, care se recoltează devreme: varză timpurie, ridiche de lună, mazăre, sfeclă, salată, spanac, secară, orz etc., deci este folosit mai intensiv; în afară de aspectul folosirii raţionale a pământului, prin plantarea de vară se reduc şi cheltuielile corespunzătoare lucrărilor de întreţinere a căpşunului după plantare pentru aproape patru luni (martie-iunie). La plantarea de vară se recomandă folosirea stolonilor refrigeraţi. Se pot utiliza şi stoloni recoltaţi direct din câmp în luna iunie (formaţi în anul anterior). Primăvara, stolonilor rămaşi în câmp li se aplică următorul tratament: cosirea plantelor la începutul înfloritului (pentru înlăturarea inflorescenţelor); stropirea cu zeamă bordeleză 0,5% după cosire şi aplicarea a 2-3 udări pentru refacerea frunzelor. Principala problemă a practicării la scară mai largă a plantării de vară în România este reprezentată de dificultatea procurării stolonilor refrigeraţi, precum şi de preţul de cost ridicat al acestora.

Plantarea de toamnă - se face după 15 august, până în a doua decadă a lunii octombrie, şi dă rezultate bune în anii cu suficiente ploi în această perioadă, precum şi în condiţii de irigare. Astfel, pe suprafeţele irigabile, plantarea se poate începe în a doua jumătate a lunii august, iar în zonele secetoase şi cu terenuri fără posibilitate de irigare, ţinând cont de lipsa de umiditate a solului şi aerului în această lună, timpul cel mai potrivit pentru plantare este luna septembrie, iar în zonele de câmpie (sudice şi vestice) cu toamne lungi şi călduroase, plantarea de toamnă poate fi efectuată până la jumătatea lunii octombrie. Atmosfera mai răcoroasă a acestei luni micşorează evaporarea apei din plantă şi sol şi chiar în lipsa ploilor, apa dată plantelor la plantare şi după se păstrează mai mult timp şi ajută efectiv la prinderea răsadului. Pe de altă parte, toamnele lungi, de regulă, din România lasă timp suficient ca plantele să înrădăcineze bine şi să emită rădăcini noi până la sosirea îngheţurilor.

Dacă plantarea stolonilor se face până la jumătatea lunii octombrie, apare pericolul ca plăntuţele să nu aibă timp suficient pentru prindere şi înrădăcinare până la venirea îngheţurilor persistente şi, din această cauză, se descalţă spre sfârşitul iernii. Descălţarea constă în dezvelirea unei părţi din rădăcinile căpşunului, prin acţiunea alternării îngheţului şi dezgheţului asupra solului, care ziua se dilată, iar noaptea se contractă, ceea ce duce la fărâmiţarea şi deplasarea lui de pe rădăcini, sub influenţa ploii şi a vântului. Cu cât plantarea de toamnă este făcută mai devreme (în condiţiile asigurării apei în sol), cu atât plantele intră mai fortificate în iarnă şi rezistă mai bine la ger. Astfel, până la sfârşitul toamnei, plăntuţele înrădăcinează bine şi formează rozeta de frunze, dar, în general, diferenţierea mugurilor floriferi are loc în proporţie foarte redusă sau deloc şi, din acest motiv, anul următor plantării este fără rod sau cu o producţie neînsemnată.

Pregătirea stolonilor pentru plantare

În anul plantării, preocuparea cultivatorilor trebuie să fie de a asigura o cultură încheiată, fără goluri, sănătoasă şi curată de buruieni. Materialul saditor (stolonii), de a cărui calitate depinde reuşita culturii, trebuie să fie viguros, din verigi superioare, sănătos, certificat de Inspecţia de Stat pentru Controlul Calităţii Seminţelor, produs la ICPP Piteşti-Mărăcineni sau în staţiunile de cercetare şi producţie pomicolă specializate. Pregătirea materialului săditor pentru plantare constă în sortarea acestuia, fasonarea şi mocirlirea rădăcinilor. În cazul plantarii de vară, se îndepărtează toate frunzele, lăsându-se numai una, cea mai tânără.

Sortarea stolonilor - se face în două categorii: bun pentru sădit şi bun pentru repicat. Materialul săditor bun pentru plantat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie autentic, să aibă un sistem radicular bogat, cu o lungime corespunzătoare (10 cm), de culoare albă-deschisă, să aibă o rozetă compusă din 3-4 frunze şi mugurul terminal sănătos şi să nu prezinte urme ale atacului de boli şi dăunători. Cel care nu îndeplineşte aceste condiţii este trecut în categoria „bun pentru repicat“. Repicarea se face în straturi care trebuie amplasate pe un sol uşor, îngrăşat în prealabil şi acoperit cu un strat de 4-5 cm de nisip de rău. Plantele se aşază la 3-4 cm distanţă pe rând, iar între rânduri se lasă 10 cm. Timp de 4-6 zile plantele se umbresc. Pe un metru pătrat intră 250-300 de plante. Straturile se menţin umede până la dezvoltarea bună a sistemului radicular, care durează aproximativ 2-3 săptămâni.

Fasonarea - constă în îndepărtarea resturilor de filamente şi frunze uscate. Se lasă 1-2 frunzuliţe sănătoase, situate central. În general, rădăcina nu se scurtează decât dacă depăşeşte lungimea de 8-10 cm.

Mocirlirea - condiţionează în mare măsură prinderea la plantare şi, implicit, realizarea unei culturi fără goluri. Pentru a adera bine la rădăcini, mocirla trebuie să fie suficient de consistentă. Amestecul este format din părţi egale de pământ galben, balegă proaspătă de bovine şi apă, astfel încât să se obţină un terci de consistenţa smântânii. Se recomandă ca în mocirlă să se introducă şi un fungicid, pentru a preveni infectarea rădăcinilor cu diferite boli, şi Azotobacterin sau Silicobacterin, care stimulează emiterea noilor rădăcini, ferindule totodată de atacul fusariozei. Stolonii se miocirlesc individual, încât întregul sistem radicular al fiecăruia să fie cuprins de mocirlă, iar coletul, mugurul central şi frunzuliţele să rămână neatinse (neumezite). În felul acesta, prinderea trebuie să fie 100%, deoarece este stimulat procesul de emitere a rădăcinilor noi, active, care în continuare, pentru o bună perioadă asigură şi substanţele necesare proceselor de creştere. În timpul efectuării lucrării se va avea grijă ca stolonii să nu fie expuşi la soare sau vânt, deoarece mai ales rădăcinile manifestă o mare sensibilitate la aceşti factori. Stolonii mocirliţi se aşază în lădiţe cu care vor fi transportaţi la locul de plantare, unde se acoperă cu rogojini sau cu prelate umectate.

Victor VĂTĂMANU