Tehnologii ecologice specifice culturii de vita-de-vie

Factorii edafici, împreună cu factorii climatici, influenţează creşterea şi fructificarea viţei-de-vie, cantitatea şi calitatea producţiei de struguri, densitatea şi durata de viaţă a plantaţiei, rezistenţa la boli, secetă, îngheţ etc.

---

Constituind o monocultură îndelungată, ecosistemul viticol generează o gamă largă de inconveniente, cum ar fi: eroziunea accentuată a solurilor pe terenurile în pantă, cu pierderea orizontului fertil de la suprafaţa solului; reducerea conţinutului solului în materie organică; înrăutăţirea şi chiar degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, însuşiri ce stau la baza fertilităţii acestora; impactul nefavorabil al fertilizării chimice şi al pesticidelor utilizate în tratamentele fitosanitare asupra mediului înconjurător, în sensul spălării nitraţilor în profunzimea solului, dar şi al acumulărilor de reziduri de pesticide în sol şi pe plante; apariţia fenomenelor de compactare antropică a solului, prin utilizarea agregatelor mecanice în perioade umede; dezechilibre de nutriţie minerală, care generează o sensibilitate mare la agenţii patogeni (boli, dăunători, îngheţ, secetă etc.).

Optimizarea ecosistemului viticol are la bază următoarele verigi: maximizarea producţiei viticole; creşterea calităţii producţiei de struguri şi a profitului net; micşorarea costurilor, prin reducerea utilizării forţei de muncă manuale; folosirea raţională a resurselor economice şi ecologice; conservarea mediului, prin conservarea solului, a ecosistemului, a biotopului şi, nu în ultimul rând, eliminarea, pe cât posibil, a poluării. A. Teodorescu şi colaboratorii consideră că evitarea degradării structurii solului se poate realiza prin efectuarea lucrărilor mecanice la o maturitate fizică şi o umiditate optimă a solului, prin executarea a 2-3 lucrări concomitent, la o singură trecere a agregatului mecanic, evitarea impactului cu solul a organelor tractoarelor noi, de mare capacitate (pneuri, şenile etc.), prin înierbarea intervalului dintre rândurile de plante, covorul vegetal instalat la suprafaţa solului având rolul de tampon între suprafaţa solului şi organele tractoarelor. Înierbarea intervalelor dintre rândurile de plante, mulcirea solului, utilizarea îngrăşămintelor organice naturale sunt numai câteva din multitudinea de operaţiuni ecologice specifice unei viticulturi biologice.

De asemenea, covorul vegetal este recomandat şi în plantaţiile viticole situate pe terenuri în pantă, unde eroziunea de suprafaţă îşi face simţită prezenţa; rolul acesteia iese în evidenţă prin interceptarea apei din precipitaţii, protejarea suprafeţei solului de impactul picăturilor de ploaie şi, nu în ultimul rând, datorită frecvenţei microsporilor, infiltrarea apei este mai rapidă, conducând nemijlocit la o creştere a capacităţii solului de reţinere a apei. Biologia solului este reprezentată în sistemul viticol prin flora şi fauna existente. Intervenţiile antropice, agrotehnica viticolă agresivă, lipsa îngrăşămintelor organice au condus la o degradare biologică a solului, la distrugerea, parţială sau totală, a microflorei şi faunei din sol; această activitate a organismelor vii din sol este strâns legată de descompunerea substanţei organice şi, nu în ultimul rând, de alcătuirea biomasei vii a solului. Întreţinerea solului prin înierbare anuală sau permanentă, utilizarea îngrăşămintelor organice conduc la reluarea, întreţinerea şi dezvoltarea activităţii microbiene a solului; de asemenea, utilizarea mulcilor organici-vegetali pe suprafaţa solului are drept consecinţă reluarea şi chiar intensificarea vieţii microbiene a solului. Solul înierbat şi cel acoperit cu mulci prezintă o mai mare constanţă a valorilor temperaturii, cu impact asupra proceselor de lemnificare şi mineralizare a substanţei organice, prin amplificarea acestora. Potenţialul biologic al unui sol poate fi cuantificat prin valoarea biomasei microbiene, prin determinarea activităţii enzimatice şi analiza produşilor de degradare; totodată, substanţa organică biodegradabilă a fost identificată drept o sursă de hrană importantă pentru microorganismele din sol, al cărui microclimat edafic echilibrat se identifică cu totalitatea condiţiilor optime asigurate de suportul pedologic.

În ceea ce priveşte humusul din sol, putem afirma că principalele surse de materie organică sunt: resturile vegetale proprii plantaţiei viticole (frunze, buruieni, vârfuri de lăstari, coarde tocate) şi îngrăşămintele organice aplicate de om (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi, compost de tescovină, mulci organic etc.). Solurile viticole sunt deficitare în materie organică, această sărăcire dând naştere la o serie de fenomene care pot stagna creşterea şi dezvoltarea plantelor. Prezenţa materiei organice pe plantaţiile de viţă-de-vie asigură ameliorarea structurii solului, diminuează pericolul eroziunii solului, favorizează regimul aerohidric şi de nutriţie din sol, îmbunătăţeşte activitatea microflorei solului şi, prin mineralizare, constituie o sursă de elemente nutritive în sol. Criza energetică, scumpirea rapidă a îngrăşămintelor chimice, impactul acestora asupra mediului înconjurător aduc în actualitate utilizarea îngrăşămintelor naturale (organice), a tescovinei şi a drojdiilor compostate, a composturilor forestiere. Utilizarea acestora într-un mod raţional conduce la o creştere a conţinutului în humus, la o îmbogăţire a activităţii microbiene, la o mai bună aerare a solului, la o creştere a capacităţii de stocare a apei pluviometrice, la o diminuare a eroziunii de la suprafaţa solului. Covorul vegetal, anual sau permanent, realizat prin înierbarea intervalelor dintre rândurile de plante, prin reziduurile organice lăsate în sol, constituie un mijloc sigur şi eficace de sporire a conţinutului în materie organică.

Dacă analizăm prevenirea, diminuarea şi combaterea eroziunii solului prin metode ecobiologice, putem afirma că eroziuna solului se face simţită, cu precădere, în plantaţiile viticole situate pe forme de relief cu pantă moderată şi mare, iar rândurile de plante sunt orientate pe direcţia deal-vale. Pe lângă metodele clasice de prevenire a eroziunii/amenajării antierozionale (terase, canale de scurgere etc.), captarea şi drenarea izvoarelor de coastă, amplasarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel, în ultimul timp se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, înierbarea temporară sau permanentă a intervalelor dintre rânduri, mulcirea suprafeţei solului cu diferite materiale, mobilizarea profundă periodică a solului. Covorul vegetal instalat la suprafaţa solului are un rol important în prevenirea şi diminuarea eroziunii solului prin: interceptarea picăturilor de ploaie şi atenuarea forţei de lovire a solului; obţinerea unui obstacol natural împotriva scurgerilor superficiale de apă; creşterea capacităţii de pătrundere şi circulaţie a apei pe profilul de sol, determinarea rolului rădăcinilor superficiale instalate în primii 10-12 cm de la suprafaţa solului. Aceleaşi efecte benefice asupra eroziunii sunt regăsite şi în cazul acoperirii suprafeţei solului cu un strat compact de mulci, care, pe lângă protejarea antierozională, menţine relativ constantă, pe adâncime, umiditatea solului şi, totodată, sporeşte conţinutul solului în materie organică.

Pentru combaterea integrată a buruienilor, conceptul de „combatere integrată” a fost definit drept un sistem echilibrat, bazat pe combaterea buruienilor cu mijloace mecanice, fizice şi chimice, al cărui impact asupra mediului înconjurător a condus la menţinerea fertilităţii solului, la obţinerea de producţii cantitative şi calitative de struguri superioare, în anumite condiţii optime de eficienţă economică. Principiile de bază ale acestui sistem integrat de combatere au nu doar o semnificaţie ecologică, ci şi una economică, reprezentate prin: eliminarea substanţelor active, cu riscuri mari de toxicitate asupra solului, plantei şi a mediului înconjurător; extinderea erbicidării postemergente şi mai ales utilizrea ei pe vetre; utilizarea unor doze minime, de efect, în cantităţi minime de apă. În scopul diminuării la maximum a toxicităţii; în scopul conservării solului şi protecţiei mediului se recomandă ca, începând din luna august, să se renunţe la erbicidare şi la praşile mecanice; utilizarea înierbării anuale sau permanente a intervalelor dintre rândurile de plante, deoarece prin cosire se diminuează rezerva de buruieni existentă; utilizarea mulcilor organici, în scopul completării rezervei minerale a solului, dar şi a sufocării buruienilor ce răsar şi se dezvoltă prin stratul de mulci.

Fertilizarea biologică a viilor se poate face prin cultura plantelor anuale pe intervalele dintre rânduri, folosite ca îngrăşământ verde, care influenţează favorabil însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului, fără să afecteze creşterea, dezvoltarea şi fructificarea viţei-de-vie. Ca îngrăşăminte verzi pot fi folosite specii de plante cu ciclul biologic scurt, cu creştere rapidă, care produc o biomasă mare, unele dintre ele (categoria de plante leguminoase) cu posibilităţi de fixare a azotului atmosferic: mazăre consumabilă sau furajeră (cu normă de semănat de 100-150 kg/ha), lupin (150- 200 kg/ha), bob (150-200 kg/ha), soia (150-200 kg/ha), borceag de primăvară (60 kg ovăz la hectar plus 120 kg mazăre la hectar), secară (80-100 kg/ha), măzăriche etc. În perioada mai-iunie, la îmbobocirea sau înspicarea plantelor, ele se toacă mărunt şi se lasă ca mulci pe suprafaţa solului, până la uscare definitivă, urmată de încorporarea în sol, în urma unei lucrări de mobilizare a solului. Fertilizarea organică în viticultura biologică are ca obiective menţinerea sau sporirea fertilităţii solurilor şi a activităţilor biologice; se consideră eficientă o doză de 30- 50 de tone la hectar de gunoi de grajd sau compost de tescovină, din care, în urma descompunerilor şi transformărilor, rezultă humusul, cu rol important în fertilitatea solurilor şi în nutriţia plantelor. Încorporarea în sol a îngrăşămintelor organice conduce nemijlocit la sporirea eficacităţii acestora, datorită grăbirii descompunerii şi transformării în humus, cu ajutorul microorganismelor din sol.

Folosirea îngrăşămintelor minerale, alături de cele organice naturale şi de cele verzi, este mult mai oportună şi cu efect imediat dacă se aplică sub forma îngrăşării extraradiculare (foliare). Eficienţa economică a acestui tip de fertilizare se regăseşte în dozele extrem de mici ce se aplică la unitatea de suprafaţă, volumul redus de lichid (soluţie), precum şi în modul de aplicare - concomitent cu tratamentele fitosanitare. De asemenea, s-a omologat sistemul ecologic şi biologic de fertilizare la viţa-de-vie, sistem constituit dintr-o fertilizare organică la sol cu 30-50 tone/ha compost de tescovină, coroborat cu o fertilizare foliară cu vinasă îmbogăţită în macro- şi microelemente; acest sistem ecologic de fertilizare poate fi parte componentă dintr-o agrotehnică viticolă ecologică, ale cărei segmente sunt alcătuite din etape ecologice.

Victor VĂTĂMANU