Factorii edafici, împreună cu factorii climatici, influențează creșterea și fructificarea viței-de-vie, cantitatea și calitatea producției de struguri, densitatea și durata de viață a plantației, rezistența la boli, secetă, îngheț etc.
Constituind o monocultură îndelungată, ecosistemul viticol generează o gamă largă de inconveniente, cum ar fi: eroziunea accentuată a solurilor pe terenurile în pantă, cu pierderea orizontului fertil de la suprafața solului; reducerea conținutului solului în materie organică; înrăutățirea și chiar degradarea însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului, însușiri ce stau la baza fertilității acestora; impactul nefavorabil al fertilizării chimice și al pesticidelor utilizate în tratamentele fitosanitare asupra mediului înconjurător, în sensul spălării nitraților în profunzimea solului, dar și al acumulărilor de reziduri de pesticide în sol și pe plante; apariția fenomenelor de compactare antropică a solului, prin utilizarea agregatelor mecanice în perioade umede; dezechilibre de nutriție minerală, care generează o sensibilitate mare la agenții patogeni (boli, dăunători, îngheț, secetă etc.).
Optimizarea ecosistemului viticol are la bază următoarele verigi: maximizarea producției viticole; creșterea calității producției de struguri și a profitului net; micșorarea costurilor, prin reducerea utilizării forței de muncă manuale; folosirea rațională a resurselor economice și ecologice; conservarea mediului, prin conservarea solului, a ecosistemului, a biotopului și, nu în ultimul rând, eliminarea, pe cât posibil, a poluării. A. Teodorescu și colaboratorii consideră că evitarea degradării structurii solului se poate realiza prin efectuarea lucrărilor mecanice la o maturitate fizică și o umiditate optimă a solului, prin executarea a 2-3 lucrări concomitent, la o singură trecere a agregatului mecanic, evitarea impactului cu solul a organelor tractoarelor noi, de mare capacitate (pneuri, șenile etc.), prin înierbarea intervalului dintre rândurile de plante, covorul vegetal instalat la suprafața solului având rolul de tampon între suprafața solului și organele tractoarelor. Înierbarea intervalelor dintre rândurile de plante, mulcirea solului, utilizarea îngrășămintelor organice naturale sunt numai câteva din multitudinea de operațiuni ecologice specifice unei viticulturi biologice.
De asemenea, covorul vegetal este recomandat și în plantațiile viticole situate pe terenuri în pantă, unde eroziunea de suprafață își face simțită prezența; rolul acesteia iese în evidență prin interceptarea apei din precipitații, protejarea suprafeței solului de impactul picăturilor de ploaie și, nu în ultimul rând, datorită frecvenței microsporilor, infiltrarea apei este mai rapidă, conducând nemijlocit la o creștere a capacității solului de reținere a apei. Biologia solului este reprezentată în sistemul viticol prin flora și fauna existente. Intervențiile antropice, agrotehnica viticolă agresivă, lipsa îngrășămintelor organice au condus la o degradare biologică a solului, la distrugerea, parțială sau totală, a microflorei și faunei din sol; această activitate a organismelor vii din sol este strâns legată de descompunerea substanței organice și, nu în ultimul rând, de alcătuirea biomasei vii a solului. Întreținerea solului prin înierbare anuală sau permanentă, utilizarea îngrășămintelor organice conduc la reluarea, întreținerea și dezvoltarea activității microbiene a solului; de asemenea, utilizarea mulcilor organici-vegetali pe suprafața solului are drept consecință reluarea și chiar intensificarea vieții microbiene a solului. Solul înierbat și cel acoperit cu mulci prezintă o mai mare constanță a valorilor temperaturii, cu impact asupra proceselor de lemnificare și mineralizare a substanței organice, prin amplificarea acestora. Potențialul biologic al unui sol poate fi cuantificat prin valoarea biomasei microbiene, prin determinarea activității enzimatice și analiza produșilor de degradare; totodată, substanța organică biodegradabilă a fost identificată drept o sursă de hrană importantă pentru microorganismele din sol, al cărui microclimat edafic echilibrat se identifică cu totalitatea condițiilor optime asigurate de suportul pedologic.
În ceea ce privește humusul din sol, putem afirma că principalele surse de materie organică sunt: resturile vegetale proprii plantației viticole (frunze, buruieni, vârfuri de lăstari, coarde tocate) și îngrășămintele organice aplicate de om (gunoi de grajd, îngrășăminte verzi, compost de tescovină, mulci organic etc.). Solurile viticole sunt deficitare în materie organică, această sărăcire dând naștere la o serie de fenomene care pot stagna creșterea și dezvoltarea plantelor. Prezența materiei organice pe plantațiile de viță-de-vie asigură ameliorarea structurii solului, diminuează pericolul eroziunii solului, favorizează regimul aerohidric și de nutriție din sol, îmbunătățește activitatea microflorei solului și, prin mineralizare, constituie o sursă de elemente nutritive în sol. Criza energetică, scumpirea rapidă a îngrășămintelor chimice, impactul acestora asupra mediului înconjurător aduc în actualitate utilizarea îngrășămintelor naturale (organice), a tescovinei și a drojdiilor compostate, a composturilor forestiere. Utilizarea acestora într-un mod rațional conduce la o creștere a conținutului în humus, la o îmbogățire a activității microbiene, la o mai bună aerare a solului, la o creștere a capacității de stocare a apei pluviometrice, la o diminuare a eroziunii de la suprafața solului. Covorul vegetal, anual sau permanent, realizat prin înierbarea intervalelor dintre rândurile de plante, prin reziduurile organice lăsate în sol, constituie un mijloc sigur și eficace de sporire a conținutului în materie organică.
Dacă analizăm prevenirea, diminuarea și combaterea eroziunii solului prin metode ecobiologice, putem afirma că eroziuna solului se face simțită, cu precădere, în plantațiile viticole situate pe forme de relief cu pantă moderată și mare, iar rândurile de plante sunt orientate pe direcția deal-vale. Pe lângă metodele clasice de prevenire a eroziunii/amenajării antierozionale (terase, canale de scurgere etc.), captarea și drenarea izvoarelor de coastă, amplasarea rândurilor pe direcția curbelor de nivel, în ultimul timp se recomandă folosirea îngrășămintelor verzi, înierbarea temporară sau permanentă a intervalelor dintre rânduri, mulcirea suprafeței solului cu diferite materiale, mobilizarea profundă periodică a solului. Covorul vegetal instalat la suprafața solului are un rol important în prevenirea și diminuarea eroziunii solului prin: interceptarea picăturilor de ploaie și atenuarea forței de lovire a solului; obținerea unui obstacol natural împotriva scurgerilor superficiale de apă; creșterea capacității de pătrundere și circulație a apei pe profilul de sol, determinarea rolului rădăcinilor superficiale instalate în primii 10-12 cm de la suprafața solului. Aceleași efecte benefice asupra eroziunii sunt regăsite și în cazul acoperirii suprafeței solului cu un strat compact de mulci, care, pe lângă protejarea antierozională, menține relativ constantă, pe adâncime, umiditatea solului și, totodată, sporește conținutul solului în materie organică.
Pentru combaterea integrată a buruienilor, conceptul de „combatere integrată” a fost definit drept un sistem echilibrat, bazat pe combaterea buruienilor cu mijloace mecanice, fizice și chimice, al cărui impact asupra mediului înconjurător a condus la menținerea fertilității solului, la obținerea de producții cantitative și calitative de struguri superioare, în anumite condiții optime de eficiență economică. Principiile de bază ale acestui sistem integrat de combatere au nu doar o semnificație ecologică, ci și una economică, reprezentate prin: eliminarea substanțelor active, cu riscuri mari de toxicitate asupra solului, plantei și a mediului înconjurător; extinderea erbicidării postemergente și mai ales utilizrea ei pe vetre; utilizarea unor doze minime, de efect, în cantități minime de apă. În scopul diminuării la maximum a toxicității; în scopul conservării solului și protecției mediului se recomandă ca, începând din luna august, să se renunțe la erbicidare și la prașile mecanice; utilizarea înierbării anuale sau permanente a intervalelor dintre rândurile de plante, deoarece prin cosire se diminuează rezerva de buruieni existentă; utilizarea mulcilor organici, în scopul completării rezervei minerale a solului, dar și a sufocării buruienilor ce răsar și se dezvoltă prin stratul de mulci.
Fertilizarea biologică a viilor se poate face prin cultura plantelor anuale pe intervalele dintre rânduri, folosite ca îngrășământ verde, care influențează favorabil însușirile fizice, chimice și biologice ale solului, fără să afecteze creșterea, dezvoltarea și fructificarea viței-de-vie. Ca îngrășăminte verzi pot fi folosite specii de plante cu ciclul biologic scurt, cu creștere rapidă, care produc o biomasă mare, unele dintre ele (categoria de plante leguminoase) cu posibilități de fixare a azotului atmosferic: mazăre consumabilă sau furajeră (cu normă de semănat de 100-150 kg/ha), lupin (150- 200 kg/ha), bob (150-200 kg/ha), soia (150-200 kg/ha), borceag de primăvară (60 kg ovăz la hectar plus 120 kg mazăre la hectar), secară (80-100 kg/ha), măzăriche etc. În perioada mai-iunie, la îmbobocirea sau înspicarea plantelor, ele se toacă mărunt și se lasă ca mulci pe suprafața solului, până la uscare definitivă, urmată de încorporarea în sol, în urma unei lucrări de mobilizare a solului. Fertilizarea organică în viticultura biologică are ca obiective menținerea sau sporirea fertilității solurilor și a activităților biologice; se consideră eficientă o doză de 30- 50 de tone la hectar de gunoi de grajd sau compost de tescovină, din care, în urma descompunerilor și transformărilor, rezultă humusul, cu rol important în fertilitatea solurilor și în nutriția plantelor. Încorporarea în sol a îngrășămintelor organice conduce nemijlocit la sporirea eficacității acestora, datorită grăbirii descompunerii și transformării în humus, cu ajutorul microorganismelor din sol.
Folosirea îngrășămintelor minerale, alături de cele organice naturale și de cele verzi, este mult mai oportună și cu efect imediat dacă se aplică sub forma îngrășării extraradiculare (foliare). Eficiența economică a acestui tip de fertilizare se regăsește în dozele extrem de mici ce se aplică la unitatea de suprafață, volumul redus de lichid (soluție), precum și în modul de aplicare – concomitent cu tratamentele fitosanitare. De asemenea, s-a omologat sistemul ecologic și biologic de fertilizare la vița-de-vie, sistem constituit dintr-o fertilizare organică la sol cu 30-50 tone/ha compost de tescovină, coroborat cu o fertilizare foliară cu vinasă îmbogățită în macro- și microelemente; acest sistem ecologic de fertilizare poate fi parte componentă dintr-o agrotehnică viticolă ecologică, ale cărei segmente sunt alcătuite din etape ecologice.
Victor VĂTĂMANU
