Tehnologiile de cultură pentru plantele perene «bulboase» semirustice

1/7/2021

Tehnologiile de cultură pentru plantele perene «bulboase» semirustice

Anemone L. - Floarea Paştilor

Anemone coronaria - plantă perenă, originară din regiunile de munte din jurul Mării Mediterane. Prezintă subteran o tulpină tuberizată, turtită, ramificată. Frunzele peţiolate sunt trilobate sau palmat sectate. Tija florală, fin pubescentă, unifloră, are înălţimea de 30-35 cm; se termină cu o floare în formă de cupă, de culori vii: roz, roşu, albastru.

Pentru anemone sunt recomandate solurile nisipoase, potrivit de bogate în humus, permeabile, uşor acide sau neutre. Preferă expoziţiile însorite, dar se dezvoltă şi la semiumbră. Înmulţirea obişnuită este prin diviziunea tuberculilor, operaţie care se face în perioada de repaus. Plantatul se face toamna sau primăvara, în rânduri, la distanţă de 25 cm, 8-10 cm adâncime. Lucrările de îngrijire sunt udatul susţinut şi aplicarea de îngrăşăminte lichide. Plantele au înflorire bogată, obţinându-se 10-12 tije florale pe o plantă. Se pretează şi la cultură forţată. Anemonele sunt folosite ca flori tăiate, se recoltează când sunt bine înflorite. Se folosesc în grupuri pe peluze, platbande, în amestec cu alte specii perene sau în borduri.

Canna L - Cana

Numele genului vine de la cuvântul latin „canna“ - ţeavă, cu aluzie la forma florilor.

Genul Canna original din zonele tropicale şi subtropicale ale Americii, cuprinde circa 50 de specii, unele fiind folosite în zonele de origine ca plante comestibile. Canna indica - originară din America Centrală, are în sol rizomi puternici, cărnoşi, din care provin tije florale neramificate, de 60-70 cm. Frunzele sunt mari, alterne, oval lanceolate, sesile sau scurt peţiolate, de culoare verde. Florile grupate într-un spic uşor curbat sunt solitare, în formă de pâlnie, de culoare roşie, roz sau nuanţe de galben. Înfloreşte din iunie până toamna târziu. Canna preferă solurile bogate, afânate, locuri expuse la soare, ferite de curenţi, cu umiditate asigurată, bine drenate.

Metoda obişnuită de înmulţire este prin diviziunea rizomilor. Toamna, la căderea brumelor, se înlătură tulpinile, scurtându-se la 10-15 cm deasupra solului, se scot rizomii din pământ şi se curăţă. După zvântare, se stratifică în turbă sau nisip, în depozite cu temperaturi de 4-10 grade Celsius. În februarie-martie se scot din depozite şi se fragmentează în porţiuni cu 2-3 muguri. Se pudrează secţiunile cu cărbune vegetal, după care rizomii se plantează în ghivece sau lădiţe în sere temperate. Plantarea la loc definitiv se face în luna mai, după călirea plantelor, la distanţă de 50-70 cm. Vara se udă abundent şi se administrează îngrăşăminte complexe în 2-3 etape.

Canna decorează atât prin frunze, cât şi prin flori, fiind folosită pentru decorul peluzelor, singură sau asociată cu alte plante anuale, în grupuri, pete, ronduri, rabate sau borduri.

Dahlia L. - Dalii, gherghine

Numele dat în onoarea naturalistului Andre Dahl. Genul, originar din America de Nord şi Mexic, cuprinde numeroase specii, caracterizate prin rădăcini tuberizate, tulpini înalte, fistuloase, flori grupate în calatidii.

Dahlia variabilis - originară din America Centrală - are rădăcini tuberizate, tulpini înalte de 1-2 metri, prevăzute cu frunze lobate. Inflorescenţa formată din flori tubulare mici, galbene în centru, florile ligulate, dispuse pe un singur rând, înconjoară discul inflorescenţei şi au culorit variat. Dalia este o plantă semirustică, care dă cele mai bune rezultate în zonele de deal şi submontane, unde înfloreşte bogat din iulie până toamna târziu.

Necesită locuri însorite, adăpostite de vânturi, cu umiditate asigurată, dar fără apă stagnantă. Solurile cele mai favorabile sunt cele argilo-nisipoase sau nisipo-lutoase cu textură medie, bogate în substanţe organice, cu pH neutru. Dăliile se înmulţesc prin seminţe şi prin despărţirea rădăcinilor şi a tulpinilor aferente. Semănatul se face în seră, în februarie-martie. Germinează în 10-14 zile de la semănat la o temperatură de 15-18 grade Celsius. Repicatul plantulelor se face în cuiburi nutritive. Când plantulele
au 5-6 frunze, se pensează pentru a stimula ramificarea. Înmulţirea prin despărţirea rădăcinilor tuberizate constă în fragmentarea acestora, astfel încât la 2-3 rădăcini tuberizate să revină o porţiune de colet cu muguri. Aceste fragmente se plantează în luna martie în ghivece, în seră, sau în luna aprilie, direct în câmp. Distanţele de plantare depind de vigurozitatea materialului şi este de 30-35 cm între plante pe rând şi 50-100 cm între rânduri. Lucrările de întreţinere constau în menţinerea solului afânat şi curat de buruieni, tutoratul plantelor cu talie mare, bobocitul lăstarilor floriferi, pentru a obţine inflorescenţe mari, fertilizatul şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Înflorirea are loc din iunie până toamna târziu. Toamna, înainte de venirea gerurilor, daliile se scot din sol, se îndepărtează partea aeriană la circa 15-20 cm de la colet şi se îndepărtează pământul aflat în exces pe rădăcinile tuberizate. Se ţin câteva zile în locuri aerisite pentru zvântare şi se depozitează stratificat în turbă şi nisip, în depozite, la temperaturi de 5-9 grade Celsius. Daliile sunt foarte apreciate ca flori tăiate. Recoltarea acestora se face când inflorescenţa este semideschisă. Se folosesc mult în spaţiile verzi, în ronduri, rabate, borduri, grupuri izolate.

Gladiolus L. - Gladiole, săbiuţe

Numele genului vine de la cuvântul latin „gladus“ - sabie, cu aluzie la forma frunzelor. Genul Gladiolus cuprinde peste 250 de soiuri din specii răspândite în Africa, Asia şi Europa. Plante perene, semirustice, au în sol un tuberobulb globulos sau plat cu circumferinţa de 6-12 cm, acoperit cu tunici uscate de diferite culori. Frunzele lineare sau lanceolate, cu nervuri paralele, sunt lungi de 40-70 cm şi late de 3-8 cm. Tija florală, înaltă de 50-150 cm, rar ramificată, poartă florile aşezate uni sau bilateral în spic, de culori foarte diferite. O floare are forma unei pâlnii, perigonul petaloid format din şase foliole cu marginea dreaptă, ondulată sau franjurată. Înfloresc din iunie până în octombrie.

Gladiolele se dezvoltă bine în soluri bogate în substanţe nutritive, afânate, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă, adăpostite de vânturi şi însorite. Sunt plante de zi lungă şi au nevoie de o durată de iluminare de 14 ore zilnic pentru dezvoltarea normală. Nu suportă temperaturile mari în aer, sol şi stagnarea apei. O cultură de gladiole poate reveni pe acelaşi loc după 4 ani. Gladiolele se înmulţesc vegetativ prin tuberobulbi. Pentru înfiinţarea culturilor obişnuite se folosesc tuberobulbi obţinuţi în culturile anului precedent şi păstraţi până în primăvară în depozite bine aerate. Tuberobulbii folosiţi la înfiinţarea culturilor florifere trebuie să fie sănătoşi, bine dezvoltaţi, cu diametru de cel puţin 2,5-3 cm, de preferat 4-7 cm. Tuberobulbii curăţaţi de frunzele pergamentoase se dezinfectează cu una dintre soluţiile indicate de specialiştii fitosanitari. După tratament, tuberobulbii se zvântă, iar dacă condiţiile sunt optime pentru plantare, adică temperaturile nocturne să fie pozitive, iar media diurnă să fie superioară valorilor de 7 grade Celsius, atunci se poate înfiinţa cultura. Plantarea se face în teren bine afânat, mărunţit, expus la soare. Adâncimea de plantare este de 8-12 cm între plante pe rând şi de 25-45 cm între rânduri. Lucrările de îngrijire au ca scop menţinerea terenului afânat şi curat de buruieni, umed, dar nu în exces, menţinerea echilibrului nutritiv prin fertilizări faziale, combaterea bolilor şi a dăunătorilor.

Rezultate bune în cultura gladiolelor se obţin prin mulcirea terenului cu bălegar proaspăt, frunze, turbă sau amestecul acestor componente. Lucrarea se execută în a doua jumătate a verii. În perioadele secetoase, udarea se face pe brazdă, administrându-se cantităţi mari de apă pentru umectarea solului pe o adâncime de 10-15 cm. Toamna, înainte de venirea gerurilor, tuberobulbii se deplantează şi se îndepărtează partea aeriană, păstrând doar 7-12 cm din tulpina floriferă. Se depozitează în locuri uscate şi bine aerisite. După 60-70 de zile se îndepărtează tulpina aeriană şi frunzele pergamentoase protectoare. Păstrarea în continuare se face în depozite cu temperaturi de 3-5 grade Celsius. Gladiolele se cultivă în principal pentru flori tăiate, fiind apreciate pentru valoarea decorativă a florilor şi durata de păstrare în apă. Se recoltează prin tăiere când prima floare din inflorescenţă s-a deschis. Tăierea se face astfel încât să rămână doar două perechi de frunze. Soiurile pitice se pot folosi în parcuri şi grădini, pentru borduri şi platbande.

Polyanthes L. - Tuberoze, chiparoase

Sunt identificate 10-15 specii ale genului, originare din Mexic. În cultură întâlnim o singură specie. Polyanthes tuberosa - plantă perenă semirustică, are în sol un rizom scurt, cărnos, care pe partea inferioară are rădăcini, iar pe partea superioară un bulb ovoid, înconjurat de numeroşi bulbili. Florifer este numai bulbul central dacă are diametrul de cel puţin 1,5-2 cm. Frunzele sunt lungi, liniare, dispuse în rozetă. Florile au corola tubulară cu diviziuni cărnoase răsfrânte în afară, de culoare alb sau crem, cu un parfum suav. Sunt dispuse în inflorescenţe tip racem de 15-20 cm lungime, pe o tulpină florală puternică de 80-100 cm. Bulbii principali nu înfloresc toţi în acelaşi an, ci numai în proporţie de 25-50%. Tuberozele sunt plante pretenţioase, care necesită un sol uşor, permeabil, bogat, cu reacţie neutră. Administrarea masivă de îngrăşăminte organice bine descompuse influenţează pozitiv producţia de flori. Terenurile pe care se cultivă trebuie să fie adăpostite, expuse la soare. Faţă de temperatură, de asemenea, sunt pretenţioase, noaptea prefera minim 18 grade Celsius, iar ziua peste 22 grade Celsius. Seceta prelungită sau stagnarea apei influenţează negativ asupra creşterii plantelor. Tuberozele se înmulţesc vegetativ prin separarea bulbililor şi plantarea lor în pepiniere, pentru dezvoltare până la dimensiunile corespunzătoare înfloritului. Bulbii floriferi mai mari de 2,5-3 cm diametru se plantează primăvara într-un teren bine pregătit. Momentul plantării se consideră atunci când temperatura în sol depăşeşte 10 grade Celsius. Pentru devansarea culturii, bulbii se pot forţa în luna martie în ghivece de 5-7 cm, iar plantarea la loc definitiv de face după data de 15 mai.

În acest caz plantele se călesc cu 7-10 zile înainte de plantare. Distanţele de plantare sunt de 40 cm între rânduri, 18-20 cm între plante pe rând şi 10 cm adâncime. Lucrările de îngrijire sunt cele de afânare a solului, de combatere a buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, de udare în caz de secetă şi fertilizare fazială. Toamna, când temperaturile scad, bulbii se scot din pământ şi se depozitează în încăperi uscate şi aerisite.

La începutul perioadei de păstrare este necesar ca 2-3 luni temperatura să se menţină la valori de 20-22 grade Celsius. Înainte de plantare cu două săptămâni se îndepărtează bulbilii şi o porţiune de rizom. Pentru calusarea rapidă, bulbii se menţin în strat subţire în încăperi cu temperatură de 20-22 grade Celsius.

Tuberozele se cultivă pentru flori tăiate, care sunt mult apreciate.
Se recoltează când jumătate din florile inflorescenţei sunt deschise.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Tehnologiile de cultură pentru plantele perene «bulboase» semirustice

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT