Tratarea semintelor pentru imbunatatirea performantei plantelor de camp

Pentru sporirea la maximum a performanţelor pe care seminţele le-ar putea atinge, în condiţiile în care urmează să fie însămânţate, au fost studiate şi puse la punct unele tratamente care fie se aplică deja în mod obişnuit în practică, fie sunt folosite numai în anumite ţări sau în anumite situaţii, fie altele, care n-au fost perfecţionate în detaliu, dar prezintă perspectiva de aplicare într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. N. Bucurescu şi colaboratorii (1992) consideră că îmbunătăţirea generală a performanţei plantei se poate realiza prin tratamente, care urmăresc fie o creştere generală a performanţei plantelor (ca în cazul folosirii razelor X sau gamma), fie printr-o îmbunătăţire a creşterii plantelor în soluri, care prezintă carenţe minerale (prin adăugare de elemente fertilizante), fie prin călirea plantelor pentru secetă, salinitate sau ger.

---

Referitor la această ultima parte, având în vedere că anul agricol 2012-2013 a debutat cu condiţii severe de secetă, am considerat necesar să dezvoltăm acest subiect deosebit de important. Tratarea cu microelemnete pentru îmbunătăţirea generală a performanţei plantei are ca scop principal micşorarea sau eliminarea efectelor negative ale insuficienţei microelementelor din anumite soluri. Pentru aplicarea lor cu succes trebuie să se cunoască conţinutul şi starea acestora în sol în raport cu cerinţele speciei respective. Experienţele efectuate de cercetătorii agricoli au arătat o eficienţă mai ridicată a aplicării microelementelor la seminţe faţă de aplicarea lor în sol şi rezultate mai bune s-au înregistrat prin înmuierea seminţelor în soluţii, faţă de aplicarea lor prin prăfuire. Nu toate speciile agricole reacţionează la fel faţă de diferitele microelemente şi de dozele folosite; de aceea, aplicarea lor trebuie să se bazeze pe experienţe prealabile, care au dovedit o eficienţă corespunzătoare. Dintre microelementele folosite, s-au dovedit a fi utile cele pe bază de molibden, zinc, apoi bor, cupru, mangan etc. Astfel, la cultura de soia, tratarea seminţelor cu soluţii de 1-3% cu iod, molibden şi bor a scăzut atacul de boli cu circa 50% şi a mărit producţia cu circa 20%, iar trataarea cu un amestec de microelemente a dublat producţia (Nikitina, 1962). La cultura de in pentru fibre, prăfuirea seminţelor cu molibden şi cupru a dat un spor la producţia de fibre de circa 46%, cu zinc de 27 %, iar recolta de seminţe, în cazul prăfuirii cu molibden, cupru, cobalt, bor şi zinc a sporit cu circa 44%, 42%, 34%, 26% şi respectiv 13%.

Metoda de călire a plantelor pentru secetă a fost studiată în special de cercetătorii ruşi şi constă în umectarea şi uscarea seminţelor înainte de însămânţare, proces care se poate repeta de câteva ori. Astfel, prin această metodă s-au obţinut următoarele sporuri de producţie: la orz - 8-11%; la porumb - 23-29%, la tomate - 32-87% etc. Cele mai multe dintre metodele elaborate până în prezent pentru tratarea seminţelor care nu sunt în repaus germinativ caută să scurteze perioada dintre începerea îmbibaţiei şi pornirea radiculei. Seria acestor metode se eşalonează de la simpla umectare, urmată sau nu de deshidratare, până la folosirea unor seminţe deja germinate. Umectarea simplă, de obicei de scurtă durată, în condiţii de aerobioză, şi nu prin scufundare, făcută la temperaturi în jurul celor optime pentru germinarea seminţelor, care poate fi repetată în câteva cicluri de îmbibare-deshidratare, se opreşte în faza de diviziune şi alungire a celulelor radiculei. În unele variante, în apa de îmbibaţie se dizolvă substanţe stimulatoare ale germinaţiei (săruri minerale) sau regulatori de creştere. În alte variante, seminţele sunt ţinute câteva zile la temperaturi în jur de 20 de grade Celsius, într-o atmosferă cu o umiditate relativă de 95-100%. Această metodă apără şi seminţele de fasole sau de alte specii de vătămare în timpul însămânţării mecanizate. În plus, tratamentul de umectare simplă (călire, hardening) permite o germinare mai timpurie, o mai bună răsărire în condiţiile mai puţin favorabile din sol, deci o sporire a vigorii, manifestată printr-o rezistenţă mai bună la lovire, la deficitul de apă, la salinitate, la temperaturi ridicate şi altele.

De asemenea, de mare importanţă este şi metoda pregătirii osmotice a seminţelor, care permite atât creşterea vitezei de germinare, cât şi uniformitatea acesteia. Metoda constă în îmbibarea seminţelor într-o soluţie cu presiune osmotică ridicată, îmbibare care se opreşte de la sine atunci când se ajunge la un echilibru între presiunea osmotică din seminţe şi cea externă, a soluţiei. Această echilibrare împiedică emiterea radiculei, astfel încât toate seminţele ajung treptat în aceeaşi fază şi pot fi uscate fără să se diminueze efectele favorabile ale tratamentului sau pot fi păstrate ca atare pentru câteva săptămâni la temperaturi scăzute (4-5 grade Celsius). Ca agenţi osmotici se folosesc substanţe organice sau anorganice. Presiunile osmotice folosite, temperaturile, durata tratării, metodele de deshidratare, precum şi efectele acestora diferă de la specie la specie. Folosirea la însămânţări a unor seminţe deja germinate prin metode care prelungesc îmbibaţia dincolo de apariţia radiculei a fost şi ea experimentată şi introdusă în unele ţări în practică, în special în activitatea din legumicultură, unde sunt cunoscute de marea majoritate a legumicultorilor metodele mai vechi de fluid-drilling şi plug-mix.

Fluid-driling (semănatul fluid) constă în pregerminarea seminţelor până când rădăcina acestora ajunge la 1-2 mm (eventual folosind seminţe care au fost anterior pregătite osmotic pentru uniformizare) şi apoi însămânţarea lor cu ajutorul unor maşini şi utilaje specifice. Într-o variantă a metodei, seminţele astfel germinate sunt acoperite cu un strat vâscos, care apără seminţele în timpul semănatului şi se dispersează apoi în sol, permiţând creşterea în continuare a germenelui. În metoda plug-mix, seminţele sunt puse să germineze în pământ, turbă sau în amestec de turbă cu perlit şi sunt apoi introduse în sol, pe cât posibil cât mai uniform. Pe lângă avantajele legate de o germinare mai timpurie, de obţinere a unor germeni cu vigoare şi uniformitate sporite, metodele mai sus prezentate permit o reducere a cheltuielilor de încălzire a serelor, iar în câmp obţinerea unei mai bune densităţi, urmată de o creştere atât a productivităţii, cât şi a uniformităţii produselor. Bacterizarea constă în tratarea seminţelor unor specii de leguminoase cu bacterii fixatoare de azot, pentru ca plantele rezultate din aceste seminţe să poată realiza un număr cât mai mare de nodozităţi active pe rădăcini, ceea ce le va ajuta să dea sporuri de producţie. Bacterizarea seminţelor de năut, de exemplu, a dat în România sporuri de până la 75%, faţă de varianta nefertilizată cu azot, în timp ce fertilizarea cu azot a dat un spor maxim de până la 39%, după cum prezintă I. Păcurar, 1987. Pentru bacterizare se folosesc culturi din linii selecţionate, cunoscute ca: Nitragin - soia, Nitragin - năut etc. (fasole, linte, lupin). Pentru tratarea cantităţii de sămânţă necesară unui hectar se folosesc 4 flacoane de biopreparat. În cazul când seminţele se tratează şi cu un fungicid, acesta va fi palicat cu cel puţin două săptămâni înainte de bacterizare. Pentru a realiza o eficienţă maximă pentru tratare, se cer respectarea întocmai a instrucţiunilor de folosire care însoţesc preparatul (doza, epoca şi modul de aplicare etc.) şi însămânţarea în momentul când umiditatea solului este optimă. Tratamentul cu nitragin se poate executa direct în câmp, cu un dispozitiv mobil de bacterizare montat pe o remorcă acoperită cu prelată. Pentru aplicarea tratamentului concomitent cu însămânţarea, la semănătorile moderne se instalează un dispozitiv de injectare a suspensiei de bacterii. Drajarea seminţelor constă în învelirea lor cu anumite pulberi, în care se adaugă, de obicei, diferite substanţe chimice (pesticide, îngrăşăminte, stimulatori), urmărindu-se prin aceasta obţinerea unuia sau mai multora dintre următoarele avantaje, după caz:

• adăugarea de substanţe stimulatoare sau fertilizante contribuie la grăbirea răsăririi şi stimularea creşterii plantelor;

• pesticidele devin mai eficiente când sunt în contact direct cu sămânţa (s-a experimentat introducerea în drajeu a lui Bacillus subtilis şi Streptomyces griseus, pentru a proteja seminţele de unii patogeni din sol);

• seminţele mici devin mai mari şi mai grele, ceea ce uşurează însămânţarea, aceasta ducând la o mai bună distribuire a acestora în teren şi uşurează lucrările de întreţinere (spre exemplu, în Anglia se drajează 95% din seminţele de salată);

• în amestecul de drajare pot fi introduse unele componente care să neutralizeze toxicitatea anumitor substanţe vătămătoare pentru seminţele în germinare sau pentru plantule;

• în anumite condiţii, drajarea poate fi folosită şi pentru întârzierea germinaţiei seminţelor, dacă se consideră necesar. Infiltrarea constă în introducerea (infuzarea) sub învelişurile seminţelor a unor substanţe chimice, pe calea dizolvării acestora insolvenţi organici, care ulterior se evaporă, astfel încât nu mai este nevoie de uscarea seminţelor. Infuzarea unor hormoni în seminţele de castraveţi a accelerat producerea de flori femele, a permis seminţelor de ţelină sau salată să germineze la temperaturi ridicate. Singularizarea seminţelor constă în aşezarea echidistantă a acestora pe benzi de plastic sau de hârtie. Benzile se plasează în sol la adâncimea şi condiţiile de însămânţare corespunzătoare speciei respective, ceea ce se răsfrânge asupra uniformităţii repartiţiei, răsăririi şi dezvoltării plantelor.

Victor VĂTĂMANU