Trebuie sa punem intrebari corecte astazi, pentru a hrani planeta maine

Dr. Ing. Daniel BOTĂNOIU

Astăzi, când dezbaterile cu privire la noua Politică Agricolă Comună sunt în toi şi când, de ceva timp, FAO atrage atenţia asupra creşterii preţurilor produselor alimentare, trebuie să fim conştienţi că modelele actuale de consum şi de producţie agricolă nu sunt sustenabile. Cu certitudine, producţia agricolă mondială actuală poate satisface nevoile în produse alimentare ale întregii omeniri, dar astăzi această repartiţie este
inechitabilă: schematic discutând, vorbim de o supraproducţie în nord şi de subalimentaţie în sud.

---

În prezent, se identifică provocările alimentare la orizontul anului 2050, când se estimează că populaţia lumii va fi de circa 9 miliarde de locuitori. Problemele care se ridică sunt dificil de tratat în
practică. Problemele alimentare nu vor fi doar cantitative, ci şi calitative, având în vedere obiectivul „permite accesul tuturor la hrană suficientă, garantată din punct de vedere sanitar şi echilibrată din punct de vedere nutriţional”. Rolul agriculturii nu se limitează numai la producţia de alimente. Rolul său este  legat şi de reglementarea problemelor sociale, dar şi de mediu.
Există astăzi trei provocări majore, înainte de a creiona exploataţia viitorului, şi anume:
1. Adaptarea comportamentelor alimentare înainte de a opta pentru un model de producţie sau altul;
2. Necesitatea garantării schimburilor internaţionale;
3. Intensificarea producţiei ecologice.

1. Adaptarea comportamentelor alimentare înainte de a opta pentru un model de producţie sau altul.
Obiectivul prioritar este reprezentat de găsirea soluţiilor pentru acoperirea nevoilor alimentare în toate zonele lumii, de 3.000 kilocalorii/zi/locuitor, din care 500 de origine animală şi acvatică  Scenariul are în vedere reajustarea consumului atât în nord, cât şi în sud. Dacă între 1961 şi 2003 disponibilităţile alimentare, în echivalent caloric, au crescut de la 2.500 la 3.000 kcal/zi, acestea însă nu sunt repartizate echitabil. Când un cetăţean dintr-o ţară bogată consumă 4.000 kcal/zi, chiar 4.500 în SUA, un locuitor al Africii Subsahariene consumă doar 2.300 de kcal/zi. Pentru a atinge 3.000 kcal/zi/locuitor, Africa Subsahariană trebuie să aibă în vedere creşterea veniturilor, dar şi o creştere şi diversificare a consumului de alimente. La polul opus, ţările din OCDE trebuie să-şi diminueze consumul de carne. Regimul alimentar occidental trebuie să se îmbogăţească în fibre şi micronutrienţi, o dată cu reducerea pierderilor şi a nivelului risipei, estimată la circa 850 kcal/zi/locuitor. Este nevoie de politici publice puternice pentru a putea lupta împotriva consumului în exces de alimente şi a bolilor asociate. Este indispensabil să se includă aceste probleme comportamentale în reflexele agronomice, înainte de redefinirea producţiei agricole de mâine.

2. Necesitatea garantării schimburilor internaţionale.
Se estimează că până în anul 2050 lumea va fi împărţită în:
• Trei zone cu excedent în producerea de calorii alimentare: ţările care fac parte din OCDE, ţările din America Latină şi fostele ţări sovietice
• Trei zone cu deficit: ţările din Asia, ţările din Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi cele din Africa Subsahariană, unde creşterea producţiei agricole nu va permite satisfacerea nevoilor de pe pieţele interne. În aceste zone creşterea importurilor va fi necesară. Problema agricolă trebuie tratată la nivel mondial, integrând problemele legate de schimburile mondiale de produse agricole şi alimentare, de garantarea lor, de stabilitatea acestora şi relaţiile cu legislaţia mondială referitoare la mediu şi problemele sociale.

3. Intensificarea producţiei ecologice.
Agricultura de mâine trebuie să fie intensiv ecologică, adică trebuie să exploateze mai bine metodele ecologice. Ea trebuie să economisească mai mult energia fosilă, să fie axată pe tehnicile superioare ale mobilizării solului, pe asocierile culturale, pe protejarea producţiei integrate, pe succesiunea culturilor, pe rotaţie etc., însă intensificarea ecologică nu trebuie să se reducă doar la dimensiunea tehnică. Trebuie să ne gândim la un model de organizare socială, economică, politică, de spaţiu etc. Se impun două modele. Primul segregaţionist: separarea terenului cultivat. Acest model reclamă investiţii mari, care să limiteze deteriorarea terenului productiv din punct de vedere al mediului. Al doilea model este cel integraţionist: asocierea pe acelaşi  teritoriu a diferitelor sisteme productive cu un mozaic de ecosisteme, care să asigure alimentarea pieţelor şi serviciile ecologice, cum sunt cele legate de conservarea terenului, gestionarea apei, fixarea carbonului din atmosferă sau protecţia biodiversităţii. Acest model aduce împreună exploataţiile agricole mai puţin performante cu cele performante, jucând împreună un rol de mediu şi social important, acordând în acelaşi timp sens noţiunii de multifuncţionalitate. Trebuie să ştim ce alegem pentru viitor, de aceea trebuie să ne pregătim pentru acesta prin: informare, inovare, cercetare, finanţare etc. Viitorul poate fi al nostru numai dacă vom şti ce trebuie să facem!