Turbăriile sunt răspândite în România în zonele umede. Ele se găsesc mai ales în zona montană și deluroasă a Carpaților. Suprafața pe care o ocupă diferă, în raport cu condițiile locale, de la câteva hectare până la zeci sau sute de hectare. Suprafața mlaștinilor cu turbă din România ocupa aproximativ 7.000 de hectare, răspândite în peste 440 de puncte. Straturile de turbă au, în medie, după cum prezintă D. Davidescu (1968), o grosime de 2-3 metri, rareori ating 10 metri. La noi în țară, de multe ori grosimea este chiar sub 1 metru.
Turba se prezintă sub formaunui sediment recent, de diferite resturi vegetale de plante de locuri umede – cu diverse origini sistematice și cenotice -, în grade diferite de conservare. În raport cu condițiile de formare, se deosebesc trei tipuri de turbării, care au atât o compoziție floristică felurită, cât și calități diferite, și anume: a) turbării de mlaștini eutrofe sau turbării joase, numite popular bahne (Moldova și Bucovina), mocire (Maramureș), marsite (Munții Apuseni), ploștine (Oltenia), rogoaze (Țara Bârsei), răspândite în circa 175 de puncte din țară; b) turbării de mlaștini oligotrofe sau turbării înalte, numite popular tinov, molnas (Munții Apuseni), mlaca (Maramureș), răspândite în circa 275 de puncte; c) turbării de mlaștini intermediare sau mezotrofe.
Turbăriile eutrofe sau joase au luat naștere pe fundul unor mlaștini, albii de râuri sau văi. Aprovizionarea plantelor din aceste turbării cu apă și substanțe nutritive se face din pânza freatică și din apele de suprafață. Pe aceste turbării cresc numeroase specii din genurile: Phragmites (stuf), Carex (rogoz), Hyphum (mușchi frunzoși), însoțite de Equisetum (coada calului), Molunia, Eriophorum (angustifolium și E. latifolium) etc. Se mai întâlnesc și specii din familiile Cyperaceae și Juncaceae. Aceste plante conțin însemnate cantități de substanțe nutritive folositoare. Turbăriile de mlaștini eutrofe pot fi acoperite de păduri de Betula (verucosa, pubescens), Alnus (glutinosa, incana), Populus (tremula) Frangula, Padus, diferite specii de Salix (cinerea, purpurea, pentardra, triandra), în care caz predomină carexurile. Când nu sunt acoperite de păduri, flora este formată mai mult din speciile Carex, Equisetum și Phragmites. Și într-un caz, și în celălalt, la suprafața turbăriei crește un strat de mușchi. Cu cât stratul de mușchi este mai gros și intră deci în mai mare proporție în alcătuirea turbei, cu atât valoarea ei ca îngrășământ scade. Aceste turbe au următoarele caracateristici: pH = 6-6,5, mai rar până la 8, greutatea specifiică = 0,3-0,52. Prezintă impurități minerale, putere calorică 2.000-4.000 de calorii, friabilitate în stare uscată.
Tubăriile de mlaștini oligotrofe
sau turbăriile înalte (tinoavele) se formează pe orice formă de relief, de obicei sub păduri – mai ales pe cumpăna apelor. O condiție necesară formării lor este prezența rocilor silicioase și a precipitațiilor abundente (peste 750 mm anual).
Aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive este foarte slabă. După Emil Pop, în astfel de turbării cresc plante puțin pretențioase, alcătuite dintr-un fond de Sphagnum (fuscum, rubellum, medium, papillosum, molluscum), cu diverse specii de Cormofite (Eriphorum vaginatum, Carex, Callula vulgaris, Drosera rotundifolia, Vaccinium oxicoccos ș.a.). Turba din aceste locuri este mai săracă în elemente nutritive și mai puțin potrivită ca îngrășământ. În România se întâlnesc turbe înalte în bazinul Dornei, zona Lucina-Fundul Moldovei, Maramureș, în Munții Sebeșului, în Banat (masivul Semenic), Munții Apuseni, regiunea Cluj etc. Aceste turbe au următoarele caracteristici: pH = 3-5, greutate specifică = 0,16-0,25, fără impurități minerale, putere calorică 3.500-4.000 de calorii.
Turbele de mlaștini intermediare (mezotrofe)
sau de tranziție sunt reprezentate prin turba de Carex și Sphagnum, Polytrichum, turba de resturi lemnoase (arin, pin, mesteacăn), cu baza de mușchi. În acest caz, plantele sunt aprovizionate cu elemente nutritive atât de apele de precipitații, cât și de apele subterane. Straturile inferioare din aceste turbării sunt alcătuite din plante specifice turbăriilor joase, iar cele din straturile superioare din plante specifice turbăriilor înalte. Valoarea ca îngrășământ a acestei turbe diferă după cum predomină un grup de plante sau altul. În România, o astfel de turbă se găsește la Vatra Dornei, Colăcel (regiunea Suceava) și în alte localități. Pentru a aprecia valoarea unei turbe ca îngrășământ trebuie să stabilim din ce categorie face parte. Pentru aceasta, este bine să se facă mai întâi un examen microscopic, cu scopul de a stabili compoziția botanică a diferitelor specii componente. Tot la microscop se determină, de asemenea, resturile de plante din alcătuirea ei, după care se stabilește gradul de descompunere a diferitelor plante care intră în alcătuirea turbei, precum și aciditatea (pH-ul). Pentru a avea imaginea completă asupra valorii ei ca îngrășămânat, trebuie să se cunoască conținutul în cenușă și în azot, calciu etc.
Azotul din turbă, deși în cantitate mare, se găsește mai ales sub formă protidică și devine accesibil numai după desfacerea în compuși mai simpli. Compușii minerali ai azotului se află mai ales sub formă de amoniu absorbit, în cantitate de 15-20% din azotul total în turbele de locuri înalte și de 4-5% din azotul total în turbele de locuri joase.
Acidul fosforic aflat în turbă se găsește în majoritate sub formă accesibilă plantelor, fiind solubil în acid citric în proporție de 60-70%. În turbele joase, în straturile de la 0,3 la 0,5 metri adâncime, fosforul se mai poate întâlni sub formă de vivianit, în cantitate de 2-15%. Potasiul din turbă este în cantitate mică, însă se află sub forme ușor solubile în apă.
Calciul se întâlnește de obicei în cantitate mică și se află mai ales sub formă absorbită. În turbele joase se poate găsi și sub formă de carbonat de calciu. După gradul de descompunere, în turbă se schimbă raportul dintre hidrații de carbon, conținutul în azot și celelalte elemente nutritive. În ceea ce privește formele hidraților de carbon, cu cât turba este mai bine descompusă, cu atât scad formele care se transformă ușor (celuloză, pentozani) și cresc cele care se desfac greu (lignina). În același timp, cu cât o turbă este mai bine fermentată, cu atât se mărește conținutul ei în azot față de turba nedescompusă. Pentru folosirea ca îngrășământ, turba trebuie să aibă un grad de descompunere de cel puțin 40-45% și un pH mai mare de 5,5. Aprecierea acestuia se poate face și după aspectul exterior.
Folosirea directă a turbei ca îngrășământ
Ca îngrășământ, turba poate fi folosită direct, când după o oarecare pregătire prealabilă se încorporează în sol, și indirect, când se folosește ca așternut sau în amestec cu alte substanțe organice sau îngrășăminte minerale.
Metoda utilizării directe a turbei ca îngrășământ este mai puțin frecventă. În timpul verii, se înlătură excesul de apă din turbărie, se strâng trunchiurile și se desțelenește stratul superficial. Apoi se ară cu plugul și se afânează cu discurile. Când se zvântă, se adună în grămezi și se transportă la câmp. În cursul unui an, ca urmare a mai multor operații de acest fel, se poate scoate turba în cantitate de 1.000 metri cubi/hectar. După aceasta, turba se aerisește, lăsându-se de obicei peste iarnă în grămezi de 1,5 metri cubi la hotarul dintre tarlalele pe care urmeză să fie încorporată sau într-un loc special amenajat în acest scop. Această operațiune este necesară pentru oxidarea diferiților protoxizi, care sunt toxici pentru plante. Prin aerisire, formele de azot asimilabil și fosfor solubil nu cresc prea mult. Datorită acțiunii gerului, turba se afânează. Primăvara și vara se lopătează. Înainte de a fi introdusă în sol, turba trebuie să aibă o umiditate de circa 50-75%. Când umiditatea este sub 50%, ea micșorează rezerva de apă utilă a solului, din care cauză poate duce în anii secetoși la scăderea recoltei. Turba îmbunătățește însușirile fizice și fizico-chimice ale solului; mărește capacitatea pentru apă, capacitatea de absorbție și conținutul în humus; contribuie la micșorarea acidității solului și la mărirea capacității de tamponare, ceea ce creează un fond mai bun pentru eficiența îngrășămintelor minerale.
Turbele oligotrofe nu sunt indicate pentru a fi întrebuințate direct ca îngrășământ. Când se folosesc doze mici, nu influențează asupra recoltei, însă utilizarea de doze mari pe terenurile cu reacție acidă poate să ducă la scăderea producției.
Turbele eutrofe pot fi folosite direct ca îngrășământ, dacă au un grad de descompunere de cel mult 40-45% și un pH mai mare de 5,5%. După aerisire, pentru a obține același efect, se întrebuințează în cantități duble față de dozele de gunoi de grajd recomandate. Dintre turbele joase, cele care provin din turbăriile cu anin sau cu rogoz și trestie sunt cele mai bune. Turba utilizată ca îngrășământ își manifestă acțiunea și în anii următori, timp de 2-3 ani.
Folosirea indirectă a turbei ca îngrășământ
Eficiența cea mai mare a turbei se obține atunci când trece prin grajd ca așternut și fermentează împreună cu gunoiul de grajd, urina, mustul de gunoi de grajd sau dejecțiile umane. Datorită conținutului ridicat în azot, ea îmbunătățește calitatea gunoiului obținut. Acest lucru se mai datorează și însușirilor de absorbție ale turbei, care micșorează pierderea azotului sub formă amoniacală din urină.
Ca așternut, turba poate înlocui total paiele sau numai parțial, așezându-se un strat sub paiele de așternut sau sub picioarele dinapoi ale animalelor și în rigolele prin care se scurge urina. Uneori se practică un sistem prin care turba se lăsă în grămezi să se zvânte timp de un an, după care se așterne pe fundul grajdului într-un strat de 40-70 cm, iar deasupra sa se pun paie. În acest timp, ea se îmbogățește cu azotul provenit din dejecțiile lichide ale animalelor și, datorită amoniacului, își micșorează aciditatea. Se scoate apoi din grajd și se transportă direct în câmp, iar pe fundul grajdului se așază alt strat de turbă. Prin folosirea acestei metode, straturile mai profunde pot rămâne cu o umiditate mai scăzută și cu un grad de descompunere mai mic. O variantă mai bună a metodei precedente constă în așezarea straturilor de turbă în mod succesiv, pe măsură ce se îmbibă cu dejecții lichide. În grajdurile cu vaci de lapte se așterne deasupra un strat de paie.
Un alt procedeu constă în transportarea turbei direct în câmp, fără a fi lăsată mai întâi să se zvânte. Aici se așază într-un strat de 0,75-1 metru grosime, unde rămâne până primăvară, când se scoate la câmp. Umplerea grajdului se poate face și primăvara. În acest caz, rămâne toată vară sub picioarele animalelor, iar toamna sau primăvara următoare se scoate la câmp. În ocoalele vitelor, de asemenea, se așază un strat de turbă de 0,50-0,75 cm, care se lasă sub picioarele animalelor timp de 4-5 luni, după care se scoate la câmp. O altă metodă constă în fermentarea turbei pe platformă, singură sau în amestec cu diferite substanțe minerale (fosfor, potasiu, calciu).
Pentru a grăbi trecerea azotului din turbă în forme ușor accesibile se utilizează infectarea cu bacterii, folosindu-se în acest caz dejecțiile lichide și solide ale animalelor, precum și gunoi de grajd sau compost în curs de fermentare. Fermentarea turbei împreună cu gunoiul de grajd și diferite substanțe minerale constituie una dintre cele mai eficiente metode. Se pot întrebuința pentru aceasta atât turbele de locuri joase, cât și cele de locuri înalte sau de tranziție.
Fiecare tonă de gunoi de grajd se amestecă cu 1-3 tone de turbă, când este mai puțin descompusă, și cu 4-5 tone de turbă când este mai bine descompusă. Pentru grăbirea fermentării și pentru o mai bună utilizare a fosforului, se pot adăuga 1-2% carbonat de calciu din greutatea compostului, mai ales când turba are reacție acidă. Fermentarea durează 3-4 luni. O astfel de platformă, în care turba și gunoiul se așază alternativ, are o lățime de cel puțin 3-4 metri și o lățime de 1,5-2 metri.
Când platforma are 1,5-2 metri înălțime, este necesar să conțină 3-4 straturi de gunoi de grajd. Iarna, platforma se pregătește, așezându-se pe o lățime de 3-4 metri și lungime cât este necesar, un strat de turbă de 40- 50 cm grosime. De-a lungul lui se pune apoi un rând de gunoi de grajd pe o grosime de 70-80 cm, cu o lățime mai mică cu 1-1,5 metri decât stratul de turbă. Peste gunoiul de grajd se pune apoi un strat de turbă de 50-70 cm, pe întreaga lățime a platformei, care învelește gunoiul de grajd. Procedând astfel, se împiedică înghețarea. Primăvara se lopătează și se clădește din nou. Iarna se folosește mai mult gunoi de grajd și o turbă nu prea umedă, iar vara se are în vedere ca platformă să nu se usuce.
Când la fermentarea turbei se utilizează dejecțiile lichide ale animalelor, la fiecare tonă de turbă se adaugă 1-2 tone de urină sau must de gunoi. Iarna, pentru a evita înghețarea și a activa fermentarea, este necesar să se adauge și gunoi proaspăt. Turba, singură sau împreună cu gunoiul de grajd, se așază în straturi de 50-60 cm grosime și se udă în raport cu umiditatea turbei cu 0,5-2 tone de urină sau must de gunoi de grajd.
După 4-5 zile, când începe să se ridice temperatura, se pune stratul al doilea și se continuă astfel până la înălțimea de 1,5-2 metri. Un alt procedeu constă, în așezarea turbei în grămezi de 3-4 metri lățime și de 1,5 metri înălțime, de-a lungul căruia (pe mijloc) se face un șanț de 0,5 metru adâncime și 1 metri lățime, în care se introduce cantitatea de urină corespunzătoare. După ce aceasta s-a absorbit în întreaga masă, suprafața platformei se nivelează. Composturile cu turbă au un conținut mai ridicat de N, întrucât datorită capacității de absorbție a turbei azotatul ce rezultă din descompunerea gunoiului de grajd sau a urinii este reținut. Totodată, datorită gunoiului de grajd, se înlătură aciditatea turbei.
Turba de locuri joase sau de locuri înalte se mai poate fermenta împreună cu îngrășămintele fosfatice greu solubile. În acest caz, se întrebuințează o turbă mai acidă și cu un grad de descompunere de cel puțin 35%. Prin fermentare, fosforul din forme greu accesibile trece în compuși ușor accesibili plantelor. Proporția în care se adăugă făină de fosforiți la turbă este de 1/20-2/20, ceea ce înseamnă în medie 2-3% din greutatea compostului.
Pentru a grăbi trecerea compușilor de azot în forme mai ușor accesibile și pentru a micșora aciditatea se practică fermentarea împreună cu carbonat de calciu. În acest caz, raportul dintre carbonatul de calciu și turbă este de 2-4%, calculat la substanța uscată, sau o tonă de carbonat de calciu la 25-30 de tone de turbă uscată sau 100-200 de tone de turbă umedă. În loc de carbonat de calciu, ca substanța bazică poate fi folosită cenușa, în raport de 1/10, calculat la substanța uscată, sau o tonă de cenușă la 60-80 de tone de turbă. De obicei, cenușa se utilizează în cazul turbelor mai puțin acide. La compostare, pentru a evita pierderile de azot, așezarea în platformă se face îndesat. Adăugarea de potasiu sub formă de clorură de potasiu, în cantitate de 1%, fără a împiedica amonificarea, întârzie procesul nitrificării. Turba bine descompusă aplicată împreună cu gunoiul de grajd (în părți egale) are efect asemănător cu al unei cantități echivalente de gunoi de grajd. O eficiență sporită se obține atunci când composturile de turbă cu urină, fecale sau gunoi de grajd se aplică împreună cu îngrășămintele minerale.
Victor VĂTĂMANU
