Utilizarea îngrăşămintelor şi amendamentelor la sfecla furajeră şi guliile furajere

Sfecla furajeră este o mare consumatoare de elemente nutritive, la o recoltă de rădăcini de 10 tone/hectar (S.U.) plantele exportând 175 kilograme la hectar de azot, 40 kilograme la hectar de fosfor, 255 kilograme la hectar de potasiu şi 35 kilograme la hectar de calciu. După cum prezintă I.Moga şi colaboratorii, oricât ar fi de bine aprovizionat solul cu elemente nutritive, cantităţile menţionate nu pot fi asigurate decât atunci când se administrează cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte organice şi chimice.

În condiţiile asigurării plantelor cu apă, pe cernoziomuri sfecla furajeră valorifică excelent şi eficient îngrăşămintele fosfatice şi azotate, nivelul sporurilor fiind de până la 26% la fosfor şi 47% la azot.

Reacţia plantelor la îngrăşăminte chimice este dependentă şi de locul pe care-l ocupă sfecla furajeră în cadrul asolamentului. În acest context, îngrăşământul fosfatic este cel mai eficient valorificat când sfecla furajeră urmează în rotaţie după culturi perene, diferenţele faţă de situaţia în care asolamentul este constituit, în exclusivitate, din plante anuale fiind de 22-43%; în schimb, eficienţa îngrăşământului azotat este mai scăzută cu 30-35% după culturi perene decât în exclusivitate după plante anuale. În regim irigat, pe solul brun-semigleic, sfecla furajeră reacţionează destul de puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, sporul de recoltă ajungând până la 52%. În zona solurilor acide, sfecla furajeră reacţionează puternic la fertilizare şi amendare. Când se intervine numai cu îngrăşăminte azotate, nivelul producţiei este modest, chiar şi la doze mari de azot; când însă îngrăşământul azotat a fost administrat pe un fond corespunzător de fosfor (P100), producţiile sunt mai mari cu până la 80-90%.

Un rol important pe aceste soluri îl are amendarea, prin care nivelul producţiei creşte cu peste 25%. Pe aceste soluri producţiile cele mai mari se obţin când, alături de fertilizarea cu doze moderate de îngrăşăminte fosfatice şi azotate şi un agrofond amendat, se administrează şi îngrăşăminte organice, când sporul de producţie faţă de varianta nefertilizată ajunge până la 325%. De fapt, gunoiul de grajd, după cum prezintă aceiaşi autori, este îngrăşământul cel mai eficient valorificat de către sfecla furajeră şi pe cernoziomuri dacă plantele sunt aprovizionate cu apă. Eficienţa maximă a gunoiului de grajd se înregistrează atunci când sfecla furajeră urmează în rotaţie în anul I după administrarea gunoiului de grajd.

Când însă sfecla furajeră urmează în rotaţie în anii II-IV după administrarea gunoiului de grajd, eficienţa acestuia este mai modestă; în ambele condiţii, când se intervine şi cu o doză moderată de azot, nivelul producţiei creşte substanţial. Îngrăşămintele azotate influenţează nu numai nivelul producţiei, ci şi conţinutul rădăcinilor în proteină brută, care în variantele cu doze mari prezintă creşteri de până la 95% faţă de martorul neproteic, reprezentat mai ales prin nitraţi (NO3). Rezultatele cercetărilor în acest domeniu au concluzionat că, sub influenţa îngrăşămintelor azotate, conţinutul rădăcinilor de sfeclă furajeră în nitraţi creşte de până la patru ori, ajungând la varianta fertilizată cu N300 la 1.123 mg NO3 la 100 grame de substanţă uscată, nivel ce se apropie de plafonul minim al toxicităţii pentru rumegătoare. Cantitatea de proteină brută (% din substanţa uscată ) creşte însă de la valoarea de 5,11 (martor nefertilizat) la 9,84 în cazul variantei fertilizate cu N300.

Aceste rezultate au condus la necesitatea testării pe tineret bovin a sfeclei furajere fertilizate cu doze variabile de azot; au fost constituite loturi de animale furajate cu o raţie de bază, care să asigure un spor de creştere în greutate pe zi apropiat de 500 de grame. Locurile 2-4 au primit un supliment de 15 kilograme de rădăcini de sfeclă pe zi, fertilizată cu N100 (varianta 2), N200 (varianta 3) şi N300 (varianta 4). Din această graduare se constată că prin introducerea sfeclei furajere în furajarea tineretului bovin sporul de creştere în greutate este cu atât mai mare cu cât nivelul dozei de azot a fost şi el mai mare. Astfel, sporul mediu (grame/zi) cel mai mare (1.245 g/zi) a fost obţinut în cazul variantei: furaj cu raţia de bază + 15 kilograme sfeclă furajeră/zi, nivel de fertilizare N300.

Aceste creşteri se explică prin bogăţia sfeclei furajere în zaharuri solubile, care constituie stratul energetic al principalelor grupe de microorganisme, ce se dezvoltă puternic şi digeră o cantitate mai mare din constituenţii raţiei şi, în consecinţă, întreaga raţie furajeră este folosită mai eficient. Pe un fond bogat în zaharuri solubile, microorganismele transformă aproape în totalitate nitraţii în aminoacizi; microorganismele sunt ingerate la nivelul intestinului şi în felul acesta animalele beneficiază de întreaga gamă de aminoacizi esenţiali. Luând în considerare rezultatele experimentale efectuate în staţiunile de cercetare-dezvoltare agricolă aparţinând de Institutul Central de la Fundulea, dar şi cele cunoscute din literatura de specialitate, se pot desprinde câteva concluzii utile pentru folosirea raţională a îngrăşămintelor.

Îngrăşământul cel mai eficient valorificat de către sfecla furajeră pe toate tipurile de sol este gunoiul de grajd, administrat în doze de 40 de tone la hectar în regim neirigat şi 70-80 de tone la hectar în regim irigat. Este de dorit ca sfecla furajeră să urmeze în anii I sau II după aplicarea gunoiului de grajd. Sfecla furajeră foloseşte eficient azotul simbiotic remanent produs de leguminoasele perene; când urmează în rotaţie în anul II, după întoarcerea leguminoasei perene, prin azotul simbiotic remanent se asigură cel puţin 60% din doza necesară pentru obţinerea unei producţii maxime. Îngrăşământul fosfatic este foarte util pentru sfecla furajeră pe toate tipurile de sol. Producţiile cele mai economice se obţin când solul conţine, în stratul arabil, 7-8 miligrame fosfor mobil la 100 grame de sol.

Calculul necesarului de îngrăşământ fosfatic se poate face după formula precizată pentru cultura de lucernă, şi anume: Y = (a-b) x Dy, în care Y = doza de fosfor (P2O5 kilograme la hectar) ce urmează a se administra la înfiinţarea culturii; a = conţinutul optim al solului în fosfor mobil la care se obţine producţia cea mai economică (în cazul lucernei 8-10 grame/100 grame de sol); b = conţinutul solului în fosfor mobil în parcela unde urmează a se însămânţa sfecla furajeră (după cartarea agrochimică); Dy = este un indice rezultat din prelucrarea datelor experimentale (care are valori între 20 şi 22).

În lipsa datelor de cartare agrochimică, dozele orientative de îngrăşământ fosfatic sunt cele de P70-80 (P2O5) pe cernoziomuri şi soluri aluvionare şi P80-100 (P2O5) pe restul tipurilor de sol. Fertilizarea sfeclei furajere cu îngrăşăminte potasice este necesară mai ales pe soluri acide ce conţin mai puţin de 16 mg potasiu schimbabil la 100 grame de sol. Calculul necesarului de îngrăşământ potasic se poate face după formula menţionată pentru îngrăşămintele pe bază de fosfor. Dacă nu se dispune de datele de cartare agrochimică, pe solurile acide se aplică K70-80 (K2O).

Îngrăşământul azotat este indispensabil pentru obţinerea unor producţii mari de sfeclă furajeră. Doza optimă de azot este cea de N160-180 în regim irigat şi N120-130 în regim neirigat. În situaţia în care s-au aplicat îngrăşăminte organice, în raport de locul pe care-l ocupă sfecla furajeră în asolament după fertilizarea organică, necesarul de îngrăşăminte azotate se reduce cu 40-60%, cel de îngrăşăminte fosfatice cu 30-50%, iar cel de îngrăşăminte potasice cu 60-100%, faţă de situaţia în care se aplică numai îngrăşăminte chimice.

La fel ca şi pentru cultura de sfeclă furajeră, aceleaşi cerinţe faţă de fertilizarea organo-minerală o au şi guliile furajere. Cercetările întreprinse pe un teren brun humico-semigleic au evidenţiat o reacţie puternică a guliei furajere la o fertilizare cu doze moderate de azot şi fosfor. Şi la această cultură, aplicarea unor cantităţi moderate de gunoi de grajd şi a unor doze mici de fosfor şi azot s-a dovedit modalitatea cea mai eficientă economic. În cazul îngrăşămintelor chimice, varianta cea mai bună a fost de N96P64, care a asigurat obţinerea unei producţii de 64,1 tone la hectar, iar în cazul aplicării gunoiului de grajd, varianta N48P32 + 20 de tone la hectar gunoi de grajd s-au obţinut 67,4 tone la hectar, ceea ce înseamnă 157% faţă de varianta-martor (nefertilizată), care a sigurat obţinerea unei producţii de 42,8 tone la hectar.

În concluzie, dat fiind faptul că gulia furajeră se cultivă mai ales pe soluri sărace în materie organică şi elemente nutritive, este de dorit ca ea să beneficieeze de o fertilizare organică (30-40 tone la hectar gunoi de grajd) şi de o fertilizare cu doze moderate de îngrăşăminte chimice (N80-100; P70-80; K60-70).

Victor VĂTĂMANU
_