Valori nestemate ale istoriei: Un obicei romanesc – Sanzienele

„Du-te Soare, vino Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea-floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să o adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească”.

Obiceiurile legate de Sânziene se pierd departe, în timp. Sunt datini autohtone, al căror nume dac s-a pierdut. S-a păstrat numele roman - Sânziana, care provine de la Sâncta Diana, zeița silvestră, care circulă și astăzi în Ardeal, și cel slav, de la Drăgaica, venit mai târziu, care circulă în Muntenia și Oltenia. Deși sunt asociate sărbătorii creștine a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a Aducerii Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sânzienele își au originea într-un străvechi cult solar. Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, ca reprezentări fitomorfe (Florile de Sânziene) și divinități antromorfe. În credința populară, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, niște adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin păduri întunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate, populația din munți să se fi întâlnit la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui, zeul suprem dătător de lumină, caldură și hrană. Megaliții din Muntii Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat) pot fi mărturii în acest sens, Munții Călimani fiind locul unde se desfășurau unele sărbători de vară, din care au derivat, mai apoi, nedeile locale.

Conform tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune. Dar ele pot deveni și foarte dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pot stârni din senin vijelii, pot aduce grindina, lăsând câmpul fără rod și florile fără de leac. Sărbătoarea de Sânziene, care se prăznuiește la data de 24 iunie, este legată de cultul recoltei, al vegetației și al fecundității și se păstrează în ea, ca de fapt în toată tradiția românească, un amestec fascinant de creștinism, păgânism și de vrăjitorie. În Noaptea de Sânziene, ielele (Rusaliile) pot fi îmblânzite și fetele tinere pot să-și afle destinul, spălându-se, la răsăritul soarelui, cu rouă curată de pe flori.

Sânzienele sunt plante cu flori galben-aurii și plăcut mirositoare. Cresc prin livezi, pășuni, margini de păduri și poienițe. Însoțite de muzica și chiuiturile flacăilor, fetele adună florile de Sânziene în buchete, fac colane și împletesc cununi circulare și cruciforme sau le strâng în buchețele. Aceste coronițe și buchețele sunt aduse în sat, unde sunt așezate pe porți, uși, ferestre, pe șuri, pe stupi și chiar în straturile de legume, în credința că ele vor ocroti casa și gospodăria de puterea forțelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate și belșug oamenilor, animalelor și semănăturilor (vor înflori ca Sânzienele). Florentina-Clarisa Florica și colaboratorii (2009) arată că, în noaptea de Sânziene, femeile pornesc în plină noapte spre locuri știute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac și descântece. Multe dintre florile și ierburile care se culeg în această zi se duc la biserică, cu credința că ele vor fi sfințite și prin aceasta vor fi curățite de influențele negative ale Rusaliilor, un fel de zâne rele ale pădurilor. Numai astfel, se zice, vor fi bune de leac.

Alături de funcția de apărare, Sânzienele erau socotite uneori de fetele tinere și un mijloc de a-și afla ursitul, dar și timpul când se vor mărita. Cununile bărbaților, împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor, în formă de cerc, sunt aruncate pe casă. Dacă jerbele se opresc pe acoperiș, e semn de nuntă, iar dacă nu, ursitul sau ursita mai trebuie asteptați. De asemenea, se considera că omul va trai mai mult în cazul în care coronița rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, atunci când coronița aluneca spre marginea acoperișului sau cădea de pe acesta. În unele sate există obiceiul ca pe drumul de întoarcere către sat fetele să privească prin cunună, pentru ca, în funcție de vârstă și însușirile fizice ale persoanei văzute, să deducă și calitățile morale ale viitorului soț. Fetele își pun flori de Sânziene neîmpletite sub căpătâi. În acea noapte, ele își vor visa ursitul. Dacă vor fi purtate în păr sau în sân de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atrăgătoare și drăgăstoase.

În unele zone, fetele își făceau coronițe din Sânziene, pe care le lăsau peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața găseau coronițele pline de rouă, era semn sigur de măritiș în vara care începea. Înainte de răsăritul Soarelui, fetele și flăcăii se apropie de oborul vitelor. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingașa coroniță se oprește în cornul unei vite tinere, fata se va mărita după un tânăr, iar dacă se oprește în cornul unei vite bătrâne, ursitul va fi un om în vârstă. Gospodarii încercau să afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sânziene; în seara din ajunul sărbătorii agățau cununi de Sânziene la colțul casei orientate către răsărit și, dacă a doua zi în coronițe erau prinse fire de păr de la anumite animale sau puf/pene de la păsari, considerau că anul va fi bun, mai ales pentru acestea. În ajun de Sânziene, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieții fac ruguri, aprind făclii și le învârtesc în sensul mișcării Soarelui, strigând:

„Du-te Soare, vino Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea-floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să o adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească”.

A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele cu flori de Sânziene la pălărie, în semn că au văzut cununile de flori pe hornurile de la casa fetelor care-i interesează. Ei chiuiesc, cântă și strigă:

„Du-te Lună, vino Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite”.

Fetele se îmbracă de sărbătoare, își pun marame albe pe cap și coronițe din floarea galbenă și spice de grâu. La brâu sunt încinse cu flori de Drăgaică (de Sânziene), iar în mâini țin spice de grâu și seceri.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, magazin, obiceiuri romanesti, sanzienele, istorie