Verigi tehnologice ale culturii de rapiţă de toamnă

Semănatul
Fiind o plantă cu sistem radicular pivotant şi foarte bine dezvoltat, rapiţa de toamnă dă cele mai mari producţii pe soluri profunde, permeabile, bogate în humus şi calcar, cu capacitate mare de reţinere a apei şi pH neutru. În ultimii ani de cercetare agricolă specifică, s-au înregistrat secete severe în perioada de pregătire a solului pentru semănatul rapiţei de toamnă. Pentru păstrarea apei în sol, lucrările de pregătire trebuie să fie în primul rând conservative pentru apă. Se recomandă aratul sau mobilizarea profundă fără întoarcerea brazdei, imediat după recoltarea plantei premergătoare, mărunţirea rapidă a patului germinativ şi chiar o tăvălugire care să menţină apa în sol.
Patul germinativ
Lucrările minime pentru rapiţa de toamnă sunt indicate numai acolo unde textura solului permite dezvoltarea în bune condiţii a sistemului radicular. Patul germinativ trebuie să fie afânat în primii 5-6 cm şi mai tasat în adâncime, pentru a înmagazina suficientă umiditate necesară unei răsăriri rapide şi uniforme. Pentru a păstra un nivel bun al umidităţii şi pentru a pune seminţele de rapiţă în contact cu solul, se recomandă tăvălugirea solului însămânţat.
Epoca de semănat
Din cauza fluctuaţiei foarte mări a condiţiilor climatice şi a caracteristicilor materialului genetic, este dificil de stabilit o perioadă optimă de semănat. Data semănatului trebuie astfel aleasă încât la intrarea în repausul hibernal plantele să formeze 6-8-10 frunze, iar diametrul tulpinii la colet să fie de 6-8 cm. În condiţii normale, în România, rapiţa de toamnă se seamănă între 15 august şi 15 septembrie, chiar până la 25 septembrie în cazul unor hibrizi cu dezvoltare rapidă în toamnă. Totuşi, bazat pe realitatea ultimelor veri secetoase şi pe faptul că aplicarea corectă a regulatorilor de creştere şi-a dovedit eficienţa, în sudul ţării se seamănă rapiţă de toamnă începând chiar cu 8-10 august. Chiar şi în condiţii bune de umiditate, semănatul începe mai devreme în zonele mai reci (10-15 august), astfel încât până la intrarea în iarnă plantele să poată acumula un necesar termic de 800-900 de grade Celsius.
Densitatea de semănat
Densitatea de semănat trebuie astfel aleasă încât în primăvară să se asigure desimi ale culturii de 30-35 plante/mp. Densităţile de semănat variază între 45 şi 50 boabe germinabile/metrul pătrat în toamna climatic normală şi pot creşte la 55-65 boabe/mp în toamnele secetoase, în care pregătirea patului germinativ este dificilă.
Sisteme de semănat
În România, cel mai utilizat este semănatul la 25 cm între rânduri, dar, pentru a permite o mai puternică ramificare şi pentru a reuşi densităţi corecte de semănat, se mai utilizează şi distanţe mai mari între rânduri (32; 37,5 cm), având în vedere un control eficient al buruienilor. În ţări cu tradiţie în cultura rapiţei de toamnă, precum Germania sau Franţa, se utilizează şi distanţe de 50 cm.
Fertilizarea
Rapiţa de toamnă este una dintre cele mai mari consumatoare de elemente nutritive. Calitatea îngrăşământului este extrem de importantă pentru realizarea unei fertilizări corecte. Fertilizarea rapiţei de toamnă se face în două etape: în toamnă şi în primăvară. Cantităţile de îngrăşământ trebuie stabilite în funcţie de fertilitatea solei şi situaţia concretă din teren. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, dozele de îngrăşăminte minerale recomandate sunt: 50-80 kg P2O5 s.a./ha; 30-80 kg K2O s.a./ha; 80-130 kg N s.a./ha; 20-30 kg S s.a./ha; 1,5-1,7 kg B s.a./ha. La fertilizarea în toamnă, se administrează, în general, întreaga doză de fosfor şi de potasiu, prin încorporare sub brazdă sau la pregătirea patului germinativ. La fertilizarea în primăvară, de regulă doza de azot se aplică integral în primăvară, în două sau chiar trei fracţii. Prima fracţie se aplică la reluarea vegetaţiei (sub formă de azotat de amoniu, ureee sau nitrocalcar) şi nu trebuie să fie mai mare de 50% din doză completă. A doua fracţie se aplică în faza de muguri florali uniţi (sub formă de azotat de amoniu sau nitrocalcar pe solurile uşor acide). Pe solurile carbonatice sau cu un pH mai mare de 7,2, azotul se poate aplica şi sub formă de sulfat de amoniu.
Carenţele culturii de rapită
Carenţa de fosfor
Fosforul favorizează creşterea generală a plantelor, în special a sistemului radicular, dar şi a tulpinilor. Necesarul de fosfor este mai ridicat în timpul dezvoltării plantelor tinere. Carenţa de fosfor poate fi primară sau indusă de un pH crescut într-un sol calcaros, ori de un pH scăzut, în prezenţa aluminiului. Simptomele carenţei de fosfor apar la început pe frunzele mature şi tulpini, manifestându-se prin culoarea violacee sau verde intens a plantei şi au drept consecinţă reducerea dezvoltării acesteia.
Carenţa de potasiu
Potasiul joacă un rol fundamantal în absorbţia cationilor şi în acumularea proteinelor de hidraţi. În lipsa potasiului, planta nu poate utiliza corect nici celelalte elemente nutritive. Carenţa de potasiu provoacă scurtarea tulpinilor între noduri, reducerea taliei plantelor şi îngălbenirea marginilor frunzei, cele tinere fiind atacate primele. Îngălbenirea ajunge în interiorul limbului, care se necrozează. Există un contrast evident între zonele decolorate ale limbului şi verdele puternic al zonelor nedecolorate. Carenţa poate fi primară, prin lipsa potasiului din mediul nutritiv, sau indusă, prin eliminarea potasiului de către calciu sau excesul de azot. Carenţa de potasiu determină slăbirea rezistenţei la stres (termic, hidric etc.) şi căderea plantelor înainte de a fi vizibilă.
Carenţa de azot
Azotul se aplică toamna numai pe solurile sărace, în cazul întârzierii semănatului sau pentru mineralizarea resturilor vegetale rămase de la planta premergătoare (5-8 kg/t resturi vegetale). Simptomele carenţei de azot se văd încă din toamnă pe frunzele care rămân mici şi se colorează de la verde deschis la verzui-gălbui, iar tulpinile rămân subţiri şi cu ramificare slabă.
Carenţa de bor
Borul necesită o mare atenţie în ceea ce priveşte aplicarea deoarece pe soluri cu un pH mai mic de 6,5 pot apărea fenomene de fitotoxicitate la aplicarea dozelor mari (1,5-1,7 kg/ha), iar substanţa nu trebuie să intre în contact direct cu seminţele. Simptomele carenţei de bor apar prima dată la frunzele tinere, care devin palid-verzui, roşiatice pe limb şi galben-pestriţe între nervuri, iar tulpinile sunt firave, cu internodii scurte - aspect de tufă, însoţit, de obicei, de necroza mijlocului rădăcinii.
Carenţa de sulf
Sulful se aplică de obicei odată cu prima doză de azot din primăvară. Aplicarea mai târzie se face sub formă de sulfat, pentru a fi mai uşor accesibil. Carenţa de sulf se manifestă la desprimăvărare, prin apariţia de pete clorotice pe frunze, flori galbene pal şi, în cazuri severe, silicve uscate. Fertilizarea cu microelemente se face prin aplicarea, odată cu azotul, în diverse combinaţii oferite de firmele de specialitate sau ca îngrăşăminte foliare.
 
Victor Vătămanu