Verigi tehnologice ale raigrasului aristat

Verigi tehnologice ale raigrasului aristat

Epoca de semănat

În România, raigrasul aristat s-a extins în cultură, în ultimii ani, în urma experimentărilor întreprinse în câmp şi în fitotron, prin care s-a evidenţiat, după cum prezintă Moga şi colaboratorii, rezistenţa remarcabilă la temperaturi scăzute când semănatul se face la începutul toamnei. Aceste rezultate au relevat, pentru prima dată, că raigrasul aristat este o plantă tipică de toamnă şi se poate extinde în cultură şi în zona climatului continental excesiv (Moga, Moga şi colaboratorii). Aşa după cum s-a putut constata, potenţialul optim de rezistenţă a plantelor de raigras aristat la ger se înscrie în intervalul termic cuprins între 650 şi 900 de grade Celsius. Producţia maximă însă se obţine când suma temperaturilor acumulate de la semănat la intrarea în iarnă se apropie de nivelul termic maxim indicat mai sus, fără ca acesta să scadă sub 750 de grade Celsius. Calendaristic, aceste exigenţe termice sunt îndeplinite când semănatul se face în ultimele zile ale lunii august şi în primele zile ale lunii septembrie în zonele de câmpie şi între 15 august şi 1 septembrie în zonele colinare. Când semănatul se face mai timpuriu cu 10-15 zile şi există condiţii favorabile de umiditate până la intrarea în iarnă, plantele dezvoltă peste opt lăstari, care în majoritatea lor sunt înalţi şi au un potenţial de rezistenţă la ger mai scăzut, în timp ce mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale) întâlneşte condiţii favorabile de dezvoltare şi poate compromite cultura. În acelaşi timp, când semănatul este întârziat, plantele intră în iarnă neînfrăţite, când şocurile termice din ultima parte a iernii pot compromite cultura prin descălţarea plantelor (Moga şi colaboratorii). Aceste date sugerează agricultorilor, care extind în cultură raigrasul aristat, să efectueze semănatul, de preferinţă în prima jumătate a perioadei optime de semănat, pentru a favoriza o dezvoltare optimă a plantelor, evitându-se astfel compromiterea prin îngheţ a plantelor şi asigurându-se în acelaşi timp un nivel ridicat al producţiei.

Densitatea de semănat şi raportul între componente

Asigurarea densităţii optime de semănat este esenţială şi pentru raigrasul aristat, deşi, prin reglajul biologic, se poate asigura un index foliar relativ ridicat şi în cazul unei densităţi mai modeste. Cercetări mai vechi, realizate în alte ţări (Stebler, Hlapp, Peterson, Caputa - citaţi de Ilicievici şi colaboratorii), au precizat ca optimă pentru o plantă de raigras aristat suprafaţa de 10-16 cm pătraţi, care se obţine atunci când norma de sămânţă utilă este cuprinsă între 20 şi 48 de kilograme la hectar. Cercetări mai recente, întreprinse şi în România, au indicat ca optimă pentru raigras aristat densitatea de 1.000 de seminţe germinabile la metrul pătrat, care se realizează cu normă de sămânţă utilă de 24 kilograme/hectar; producţii ceva mai mici se obţin când norma de sămânţă utilă scade la 18 kilograme/hectar (820 de boabe germinabile la metrul pătrat), dar prin folosirea unor norme mai mici sau mai mari, nivelul producţiei este mai scăzut şi uneori apare pericolul ocupării spaţiului rămas neocupat printr-o îmburuienare mai pronunţată. În cazul raigrasului aristat sau hibrid, la care MMB este mai mare, norma de sămânţă utilă este necesar să crească la 30-32 kilograme/hectar. Când raigrasul aristat sau hibrid se seamănă în amestec cu trifoi roşu, raportul optim de semănat este cel constituit din 10 kg/ha  raigras aristat sau hibrid şi 12 kg/ha trifoi roşu, când fertilizarea cu îngrăşăminte azotate nu mai este indicată. În toate situaţiile, semănatul este indicat să se facă în rânduri normale (12,5 cm), iar sămânţa se cere să fie încorporată la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai grele şi până la 2,5-3 cm pe solurile cu textură medie mai uşoară. Pentru realizarea semănatului la adâncimile indicate anterior este strict necesar ca ultima lucrare cu grapa cu discuri să se facă în agregat cu tăvălugul, când adâncimea de încorporare a seminţei va fi în limitele optime.

Lucrările de întreţinere - aspecte generale

Raigrasul aristat este una dintre culturile furajere care luptă eficient cu buruienile. Această caracteristică este condiţionată în primul rând genetic şi se exprimă prin creşterea rapidă a plantelor care, în competiţia cu buruienile, au şanse mari de înăbuşire a acestora. Un rol la fel de important îl are şi nivelul tehnologic de care beneficiază cultura, care, prin verigile tehnologice aplicate, favorizează o dezvoltare normală a plantelor, situaţie în care indexul foliar poate atinge valori de 7-8, când multe specii de buruieni nu mai au şanse de dezvoltare. În acest context, un rol important îl are epoca de semănat, la începutul toamnei, când buruienile monocotiledonate nu se mai dezvoltă, iar majoritatea buruienilor dicotiledonate sunt distruse peste iarnă datorită temperaturilor coborâte. Un rol important în combaterea buruienilor îl au şi alte măsuri tehnologice, cum sunt: lucrările solului, fertilizarea, rotaţia culturilor. Buruienile cel mai des întâlnite în cultura de raigras aristat, după Ulinici, sunt: Chenopodium album, Amaranthus retroflexus, Sinapis arvensis, Setariaspp., Convolvulus arvensis, Cirsium Arvense, Sonchus arvensis. Una dintre buruienile care s-a înmulţit îngrijorător în ultimul deceniu este şi Setaria spp., care se bucură de o rezistenţă remarcabilă la ger şi vegetează în sezonul rece, la desprimăvărare constituind un covor dens care poate stânjeni cultura de raigras aristat şi depreciază valoarea masei vegetale la recoltare.

Combaterea chimică a buruienilor din raigrasul aristat

Ulinici constata, în primul rând, nivelul destul de ridicat al producţiei raigrasului aristat şi atunci când nu s-au luat măsuri de combatere a buruienilor. Această situaţie însă este valabilă când cultura beneficiază de o tehnologie corectă şi când rezerva de buruieni dicotiledonate, anuale şi perene nu este prea mare. Când însă cultura de raigras aristat este invadată de buruieni dicotiledonate, care au un ritm de creştere intens în toamnă, intervenţia cu substanţe de tipul sare de dimetil amina a acidului 2,4 D are o eficienţă deosebită, remarcabilă, mai ales când tratamentul, cu o doză de 1,2 l/hectar (produs comercial), se aplică în faza de 2-3 fraţi. Acest tratament se face în zile senine, cu temperaturi care depăşesc 15 grade Celsius. Tratamentul este necesar mai ales când cultura de raigras aristat, la începutul lunii octombrie, este puternic îmburuienată cu rapiţă sălbatică (Sinapis arvensis), care, la intrarea în iarnă, poate stânjeni sever plantele de raigras aristat sau hibrid. Când la începutul lunii octombrie cultura de raigras aristat sau hibrid este puternic infestată cu Setaria spp., se impune intervenţia cu substanţe de tipul Oltisa extra, în doză de 1 l/ha (produs comercial). Aceste substanţe au un spectru de combatere superior substanţelor prezentate anterior, datorită unor concentraţii mai mari de ester octilic al acidului 2,4 D, exprimat în aer liber. Tratamentul se aplică în zile senine, la temperatura de peste 10-12 grade Celsius (Berca, Şarpe şi colaboratorii). Aplicarea acestor substanţe se poate face şi în prima parte a primăverii, când cultura de raigras aristat este infestată cu: Capsella bursa pastoris, Fumaria officinalis, Galium aparine, Lepidium spp., Matricaria spp., Papaver rhoeas, Polygonum spp., Rumex acetosela, Sisymbrium officinale, Sonchus spp., Symphitium officinale. Tratamentul se face în doza prescrisă de specialiştii agronomi din zonă, la 10-15 zile după pornirea în vegetaţie a buruienilor dominante, în zile senine, când temperatura depăşeşte 10-12 grade Celsius. În cazul în care cultura de raigras aristat nu este infestată cu buruieni dicotiledonate sau dacă acestea au fost combătute la coasa I, coasele următoare nu vor fi nici ele îmburuienate şi intervenţia cu erbicide nu este necesară. În cazul aplicării corecte a erbicidelor, nu există pericolul unei remanenţe care să afecteze animalele care consumă raigras aristat. Când nu există posibilitatea combaterii buruienilor cu erbicide, se pot lua unele măsuri mecanice de combatere. Aceste măsuri constau din efectuarea primei coase mai devreme şi anume în faza în care plantele de raigras aristat se află în faza de apex, la 3-5 cm, şi când buruienile dicotiledonate se găsesc încă în faza vegetativă. În această situaţie, raigrasul aristat, având un ritm de creştere superior buruienilor, are şanse mai mari în fenomenul de competiţie. Precizăm însă că această măsură, sub aspect economic, este inferioară situaţiei în care buruienile se combat pe cale chimică.

Bolile raigrasului aristat şi hibrid
Urocystis bolivari Bub. Et. Frag. (tăciunele frunzelor şi tulpinilor de raigras) este una dintre bolile frecvent întâlnite. Sporii sunt elipsoidali. Boala se manifestă pe limbul şi teaca frunzelor, dar şi pe tulpină, sub formă de striuri longitudinale. La început, când epiderma acoperă sporii, culoarea striurilor este albă-argintie, pentru ca, după ce epiderma s-a rupt şi sporii au fost eliberaţi, culoarea să devină neagră cu aspect pulverulent. Transmiterea bolii se face prin sporii căzuţi pe sol şi purtaţi de vânt.

Tilletia loliii Auersw (mălura raigrasului) - clamidosporii sunt sferici, cu membrană reticulară. Sporii germinează şi dau naştere unei bazidii care are în vârf o coroană de basidiospori. Atacul se manifestă pe spice, care au un aspect modificat din cauza glumelor distanţate sub presiunea boabelor ovoidale, umflate, care conţin o masă pulverulentă neagră care reprezintă sporii; această formaţiune emană un miros caracteristic. Transmiterea bolii se face prin sămânţă. Infecţia este germinală şi are loc după încolţirea seminţelor. Ciuperca pătrunde în plantulă, îşi continuă dezvoltarea, în final localizându-se în ovare, unde sporulează, seminţele fiind mălurate.

Puccinia coronifera f.sp. loliii Kleb. (rugina coronată a raigrasului) - uredosporii sunt ovoizi şi adesea confluează la maturitate; teleutosporii sunt bicelulari şi se caracterizează prin prezenţa unor prelungiri conice la capătul superior, dispuse în coroană. După Săvulescu, primele simptome apar în iunie-iulie pe ambele feţe ale frunzelor şi pe teci, sub formă de pustule de uredospori pulverulente şi de culoare portocalie. Apoi apar pustule pulverulente negre (teleutosporii) dispuse intranervurian. Prin ruperea epidermei se eliberează masa pulverulentă. Boala se propagă în cursul aceluiaşi an prin uredospori, teleutosporii fiind forma de rezistenţă. Producţia de furaj este afectată atât calitativ, cât şi cantitativ.

Fusarium nivale Fr.Ces. (mucegaiul de zăpadă) - ciuperca prezintă sporodohii constituite din împletirea hifelor miceliene pe care se formează conidioforii. Conidiile sunt hialine, fusiforme şi au trei septe (Zillinski). Pâsla miceliană are aspect de vată, este dispusă la baza tulpinilor şi are o culoare roz-deschis. Boala se manifestă prin pieirea plantelor din solele în care stratul de zăpadă se menţine timp îndelungat. Topirea zăpezii, ce aduce cu sine pătrunderea luminii, încălzirea şi scăderea umidităţii la baza plantelor, duce la încetarea evoluţiei bolii şi chiar la regenerarea unei părţi din plantele bolnave.

Combaterea bolilor raigrasului aristat şi hibrid
Raigrasul (ca şi alte graminee furajere perene) în cultură pură sau în amestec cu leguminoase este atacat de agenţi patogeni şi dăunători specifici gramineelor sau polifagi. Protejarea plantelor împotriva atacului acestora se face prin metode agroculturale şi chimice. Astfel, se recomandă evitarea monoculturii şi amplasarea noilor culturi după premergătoare ce nu sunt atacate de aceiaşi agenţi patogeni. O deosebită importanţă are distrugerea resturilor vegetale după recoltare, pentru diminuarea posibilităţilor de infecţie şi infestare cu patogeni şi dăunători. Prin utilizarea de sămânţă sănătoasă, se poate evita apariţia unor boli specifice.

Victor VĂTĂMANU