Vesnica lumina a Invierii. Hristos a inviat!

Cu această sfântă rostire vă întâmpinăm și în anul în curs, pentru că nu se află alt cuvânt mai sfânt care să arate mai deplin ce spune cugetul și simte inima noastră. În această dumnezeiască zi, rostirea aceasta este adevărul cel mare, dintre adevărurile care-i călăuzesc pe creștini. În numai trei cuvinte, pe care creștinii le înalță de aproape două mii de ani, se cuprinde întreaga iconomie a Învierii.

---

Pentru biruința asupra morții și pentru neînvinsa ei încredere, rostirea a devenit un fel de cântec al vârstelor, care se deapănă între naștere și mormânt, între începutul vieții pământești și apusul ei, între umbră și lumină. O găsim, așa cum arată preotul Horia Taru, pe buze nevinovate, o spun cu bărbătească putere vârstnicii, o murmură cu glas domolit cărunții și bătrânii, ca pe o presimțire a unei alte dăinuiri. Încredințarea că Hristos a înviat se adâncește în noi, pe măsură ce înaintăm în viață și firea noastră se împuținează, ca apa dintr-un vad părăsit. Ea alungă din noi spaima grozavă a neființei și marele întuneric al morții. Ea împrăștie tăcerea cimitirelor, în care dorm rudeniile și semenii noștri până la a doua înviere. Ea umple singurătatea noastră, căci fiecare dintre noi am pierdut făpturi scumpe și neamuri după trup. Încrederea în Înviere este rodnică și făcătoare de viață, chiar aici pe Pământ, în vremea ființării și a lucrurilor noastre. Suflul și căldura ei întețesc darul trăirii și gustul luptelor noastre de propășire și binele de sine, pentru că porunca ei îndeamnă către înfăptuiri înalte, curate și pururea „de viață făcătoare”. Avem această încredere, pentru că știm că Hristos a înviat și cu El vom învia și noi. Tot ceea ce a săvârșit Iisus Hristos purcede din neistovita Lui milă și dragoste pentru noi. A venit pe Pământ, luând chip de om, a pătimit ca un om și omenește a fost îngropat „pentru a noastră mântuire”. Făcând toate pentru noi toți, înseamnă că toate le-a făcut pentru fiecare dintre noi. Așa spune și Sfântul Apostol Pavel: „El, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”. Și era mișcat până în adâncul sufletului, știind că Hristos a venit anume pentru el. Așa simțim fiecare dintre noi, cei care ascultăm cuvântul acesta, căci „El ne-a iubit întâi”. Înainte de a-L cunoaște și de a-L iubi noi, când nici nu gândeam la El, El se gândea cu dragoste la noi. Și a venit să ne demonstreze iubirea Lui și astfel să stârnească în noi dragostea noastră. A ales această cale, a inimii care dogorește, pentru că nimic - în afară de iubire - nu putea învinge rătăcirea, asprimea și nerecunoștința noastră. Nici o dovadă nu era în stare să zguduie adâncul sufletului nostru mai mult decât patimile Lui și sângele Lui curat, plătite pentru noi. Așa L-am văzut în Vinerea Patimilor și ne-am cutremurat de durere. Nu este pe lume iubire ca iubirea Lui și nimeni nu ne-a iubit atât! Ca să ne dea nouă viața, s-a dat pe Sine să moară în locul nostru, cum mărturisesc toți laolaltă în cele patru Evanghelii. Dar dacă a murit pentru noi, a și „înviat” pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire. Faptul că este istorisit în Evanghelii, cu cuvinte simple - așa cum este adevărul - și limpede, ca lumina dimineții, s-a petrecut în taina nopții. S-a răspândit însă ca fulgerul prin femeile mironosițe și printre ucenicii apropiați ai lui Iisus. Adeverirea Învierii s-a făcut și ea îndată. S-a arătat Cel înviat din morți mai întâi Mariei Magdalena, apoi altor femei, iar la doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emanus, Apostolului Petru, Apostolilor fără Toma, Apostolilor cu Toma, mai multor ucenici, lângă lacul Ghenizaret, Apostolilor pe muntele Galileii, înaintea a 500 de ucenici, în Galileea, lui Iacob cel Mic și Apostolilor înainte de Înălțarea la Cer. După Înviere, Iisus a stat de vorbă cu Apostolii, le-a dat sfaturi și au cinat împreună. Adeverirea și încredințarea i-au făcut pe Apostoli soli ai Învierii. Valurile bucuriei apostolice și ale îndrăznelii urcă până la noi cu înțelesul cel ascuns și cu orbitoarea lor lumină. Biruitor al păcatului și al morții, Iisus ne-a deschis calea mântuirii și drumul vieții în
Dumnezeu, prin Înviere. Ne-a unit cu El, întocmai ca butucul pe vie. Ne-a altoit pe Sfânta sa rădăcină, ca altoiul pe măslin. Ne hrănește, ca pe lăstari, din trunchiul lui Dumnezeu. Am devenit, prin botez, uniți cu El și parte din Hristos. Uniți cu Hristos, putem fi părtași și la mântuirea noastră, precum și la zămislirea unor zori de ușurare, la întemeierea păcii și a unui văzduh de întelegere între oameni. Uniți cu El, suntem în stare să jertfim însăși ființa noastră pentru cauzele cele mari ale sufletului și pentru întinderea, de peste veac, către împărăția luminoasă a lui Dumnezeu. În El și o dată cu El, vom gusta învierea și nemurirea după care suspină credinciosul și arde inima creștinului. Ziua Învierii n-are înserare și noapte. Ea este veșnică lumină. În acest înțeles, Iisus este numit „Soarele neînserat”, iar aura Lui n-are asfințit. Rămâne de-a pururi „Răsăritul Răsăriturilor”, fără amurg și fără umbre. Ziua Învierii are loc în toiul primăverii și în plinul învierii florilor și al balsamului lor, al făptuirii în special. Firea bate puternic la poarta tinereții. Cu ea, batem și noi, căci s-au deschis ușile vieții și murmurul său urcă din adâncuri. Urcă de acolo chemarea ogorului, care-și așteaptă semănătorul său… Urcă din preschimbarea puterilor trupești și din înnoirile sufletești îndemnuri sporite pentru muncă, cu mâinile și cu mintea. Plăsmuirile frumosului, ale măiestriei, ale slovelor și ale cântului se vor lua la întrecere cu podoabele pământului și se vor îmbrăca în veșmânt cărturăresc întâmplările felurite ale oamenilor, zorul și vrednicia lor. Tronează acestea și-n cei care urmează lucrul cel bun al câmpului, căci nădăjduim că ei vor purta grijă de tinerețea și înnoirea lor duhovnicească, de primăvara sufletului lor. Căci „măcar că omul nostru cel dinafară îmbătrânește, omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi“. Înnoirea duhovnicească a creștinilor se face prin neîntrerupta legătură cu Biserica și cu poruncile ei, prin dragostea dintre noi și prin iubirea semenilor noștri. Plini de înnoire și de sufletească desfătare este chiar praznicul Învierii. Bucurați-vă, deci, cu bucurie deplină, căci noaptea nu mai stinge lumina acestei zile! Iertați totul, pentru Înviere, ca să fim iertați! Osândiți, în inimă și în minte, tot păcatul, căci în el se ascunde puterea morții! Aprindeți și în cuget luminița pe care o țineți în mâini și rostiți imnul propriei învieri: Hristos a înviat!
Victor VĂTĂMANU