Virusurile și vectorii lor

​Ultimii 20 ani au fost cei mai călduroși. După maxima din iunie 2018, de la Giurgiu, de 39,7 °C și de 40 °C în august 2019, vara anului 2020, iulie şi august, a fost deosebit de călduroasă şi secetoasă. Meteorologii au raportat în 2019 o creștere a temperaturii medii de 1,9201 °C, comparativ cu perioada 1900-2019. În aceste condiții și pe fondul unei umidități relative a aerului scăzute, presiunea de atac a dăunătorilor a crescut foarte mult, unii dintre aceștia fiind și vectori de transmitere a virusurilor. Este vorba despre trips, afide, musculița albă, ș.a.

​Ce sunt virusurile?
Astfel, multe culturi de legume din câmp și din solarii au fost ”parazitate” de diverse virusuri, unele nemaiîntâlnite până acum. Mă refer mai nou la poleovirusul PYLCV – virusul încrețirii și îngălbenirii frunzelor de ardei care a făcut și face ravagii în aceste culturi transmis de două specii de afide (Aphis gossypii și Myzus persicae); acesta se transmite și prin altoire, geminivirusul TYLCV - virusul încrețirii și îngălbenirii frunzelor de tomate, tobamovirusul ToBRFV – virusul rugozării brunificate a fructelor de tomate și multe altele.
Virusurile reprezintă cea mai simplă formă de viață acelulară, dar mai nou, nu sunt considerate ”ființe vii”, dar cu toate acestea dispun de material genetic, aflându-se la intersecția dintre viu și neviu. Spre deosebire de celelalte forme de viață, nu consumă hrană și nu produc energie. Ca structură, virusul este o particulă submicroscopică, alcătuită dintr-o parte centrală numită genom viral, format din material genetic, care poate fi ADN sau ARN, și o teacă sau înveliș protector de natură proteică, numită capsidă. Capsida și genomul viral alcătuiesc nucleocapsida.
Am spus  ”mai nou” deoarece s-a constatat că virusul nu se multiplică singur, ci este înmulțit de către celula gazdă. Și totuși sunt recunoscute unele calități de ”viață” la acizii nucleici virali, infecțioși. Dar așa cum spunea acad. Șt. S. Nicolau, cu peste 50 de ani în urmă, este totuși prea mult să încercăm să distingem molecule ”vii”... când fenomenul ”viață” trebuie definit în mod corespunzător. Aceste entităţi biologice posedă informaţie genetică sub formă de gene, sunt autoreproductibile, se pot adapta la diferite nişe ecologice şi posedă o variabilitate intrisecă, ca urmare a erorilor inerente care apar în momentul replicării acizilor nucleici. Virusurile, spre deosebire de microorganisme, nu dispun de enzime sau alte mijloace care să le înlesnească pătrunderea activă în ţesuturile plantelor gazdă. Realizarea infecţiilor virale începe odată cu pătrunderea pasivă a virusurilor în celule prin microleziunile rezultate din rănirea accidentală ca urmare a atingerii între ţesuturile vegetale ale plantei bolnave cu cea sănătoasă sau prin roaderea sau înţeparea frunzelor de către vectorii virali infectaţi (afide, cicade, tripşi, diptere, coleoptere,acarieni,etc.).
Am insistat puțin pe definiția virusurilor, deoarece în practică, o cultură legumicolă și nu numai, fie ea în câmp deschis, fie protejată, odată ce a fost virozată, nu mai ai ce să-i faci! Anumite tipuri de virusuri pot să și omoare celulele gazdă, ca parte a ciclului lor de viață și de dezvoltare. Unele sunt chiar de carantină, menționate în planul MADR de monitorizare al virusurilor la legume, cum ar fi TYLCV - organism de carantină, care se transmite prin Bemisia tabaci, Pepino mosaic virus - care se transmite prin contact direct între plante, prin contaminarea uneltelor, mâinilor și hainelor, precum și prin semințe și altele. În prezent se cunosc și sunt bine caracterizate cel puțin 2644 de virusuri (I.V. Pop, conform raportului CITV – Comitetul Internațional pentru Taxonomia Virusurilor, 1995). În cadrul ultimului raport CITV virusurile plantelor sunt clasificate în 18 familii și 87 de genuri. Bolile de tip viral au fost semnalate cu mult timp înainte de descoperirea virusurilor.

​Vectori și viroze
Dar cum apar aceste virusuri și cum infectează ele plantele? Indiscutabil, virusurile sunt transmise de către vectori, care sunt de fapt niște insecte. Deci ca să protejăm plantele de virusuri, mai întâi va trebui să controlăm atacul acestor insecte. Cele mai cunoscute insecte ca vectori de viroze sunt tripsii, afidele, cicadele, acarienii și presupun și alte insecte care au fost influențate de modificările climatice, dar și de unele măsuri dure de control fitopatologic. Transmiterea însă poate avea loc și pe cale mecanică (unelte, mâini murdare, haine, etc.). Nu în ultimul rând, infecția se poate răspândi și prin semințe.
Unul din cei mai periculoși vectori de viroze este Myzodes persicae cunoscut sub mai multe denumiri științifice (Myzus persicae, Aphis convolvuli, Aphis dianthi, Myzodes tabaci, Myzus persicae dyslycialis, Aphis persicae). Este o insectă polifagă care are ca plante gazdă peste 50 de familii! De obicei gazdele primare sunt specii de pomi fructiferi, mai precis cais, piersic, prun, iar gazde secundare ardei, tomate, vinete, varză, castravete, conopidă, fasole, sfeclă, pepene, mazăre și multe alte specii. Aceste insecte sunt purtătoare de viroze, fiind vectori principali a peste 50 de viroze. Cele mai cunoscute viroze în culturile legumicole sunt virusul mozaicului  castraveților (CMV-cucumber mozaic virus), mozaicul galben al ardeiului (Alpha mozaic virus), piticirea și îndesarea ardeiului (Pepper rosette disease), la tomate, TAMV -tomato acuba mozaic virus, la cartofi, Potato virus X, Y. În timpul zborului afidele vizitează atât plantele gazdă cât şi non-gazdă. După aterizare au un comportament caracteristic, de plimbare şi de sondare a epidermei plantelor cu ajutorul stileţilor. Termenul de sondare se referă la penetrările scurte, insuficient de adânci, dar necesare pentru recunoaşterea şi alegerea celor mai bune ţesuturi. Primele înțepături sunt executate pe suprafaţa superioară a frunzelor şi apoi pe cea inferioară. Durează de la câteva secunde până la câteva minute, cu o medie de 1 minut.
Plantele afectate de viroze prezintă de regulă simptome relativ asemănătoare: marginile frunzelor devin ondulate, frunzele se decolorează în galben deschis, procesul de fotosinteză este redus, pe frunze apar pete inelare, mozaicate, țesuturile se necrozează și devin brun-roșcate, sunt afectate parțial nervurile plantelor, plantele rămân mici - piticirea plantelor și uneori apar ciuperci patogene.
Atenție însă! Unele simptome pot fi confundate cu cele datorate erbicidelor sau a regulatorilor de creștere.
Controlul insectelor vectoare se face atât chimic – cu diverse pesticide, cât și biologic folosind diverși prădători. Plasele antiinsecte, de acoperire, sunt de asemenea eficiente în reducerea atacului acestor insecte.
Bemisia tabaci este una din speciile de musculiță albă foarte periculoasă în transmiterea de viroze. Se cunosc cel puțin 24 de specii indistincte morfologic. Speciile de musculiță albă sunt practic devastatoare, acestea hrănindu-se cu peste 500 specii de plante. Cele mai comune plante gazdă sunt: tomatele, dovleceii, brocoli, conopida, varza, pepenii, morcovul, cartoful dulce, castraveții, dovlecii și plante ornamentale.
Controlul ei se realizează chimic, precum și biologic cu prădători și parazitoizi (gândacii Coccinellidae, diferite specii de buburuza - Adalia bipunctata, Coccinella septempunctata, Adalia decempunctata, specii de gândaci Orius și Anthocoris, insecte din ordinul Neuroptera, cum ar fi Chrysopa și Chrysoperla, păianjeni din familia Phytoseiidae).
Chimicalele care au avut cel mai rapid impact asupra controlului B. tabaci includ nicotinoidele și regulatorii de creștere a insectelor (IGRs). Imidaclopridul a fost primul nicotinoid înregistrat și folosit în horticultura lumii. Non-neurotoxicul IGRs care include buprofezinul, un inhibitor al sintezei chitinei și pyriproxifenul un hormon analog juvenil, au jucat deasemenea un rol important în controlul B. tabaci. Împreună, aceste insecticide sunt extrem de eficace. Combinarea tratamentelor chimice cu tactici biologice și culturale conduc la cel mai bun model de combatere a rezistenței la insecticide a B. tabaci.
Un alt virus care produce pagube foarte însemnate în legumicultură este TSWV – tomato spotted wilt virus. Vectorii spacifici acestui virus sunt speciile de trips – Trips tabaci, Frankliniella occidentalis, F.Schultzei și F. fusca. Transmiterea virusului petelor de bronz poate fi realizată numai de acele insecte care în stadiu de larvă s-au hrănit minim 30 de minute din plante bolnave. Virusul poate ierna de la un an la altul în tripșii adulți sau în buruienile gazdă infectate.  Lista întocmită de Petters (1973) privind plantele gazdă, cuprinde nu mai puțin de 926 de specii susceptibile din 92 de familii. Printre acestea se menționează tomatele, ardeiul gras, salata, vinetele, varza, cartoful, tutunul, alunele de pământ ș.a.(I.V. Pop). Din fericire au apărut hibrizi rezistenți la TSWV.
Cele mai importante viroze care produc pierderi economice însemnate sunt: VMT, TSWV, TYLCV, VMC, Virusul stricului cartofului,  CMV, Virusul mozaicului maniocului african, Virusul vărsatului prunului, Virusul mozaicului obsigei, Virusul mozaicului X al cartofului.

În prezent nu există produse pentru protecţia plantelor care să distrugă virusurile din gazdele lor. Dacă la om știința a pus la dispoziția medicilor vaccinuri pentru controlul și chiar eradicarea unor boli virale, la plante până în prezent nu avem așa ceva. Se luptă împotriva virusurilor plantelor prin măsuri preventive: utilizarea unui material de plantat, semincer sau săditor provenit de la plantele sănătoase; evitarea atingerii plantelor între ele; distrugerea buruienilor prin erbicidare, întrucât ele sunt gazde intermediare pentru virusuri; combaterea insectelor vectoare prin aplicarea insecticidelor omologate; respectarea rotaţiei culturilor şi a epocilor optime de semănat; distrugerea samulastrei; folosirea soiurilor rezistente la atacul virusurilor.
(sursa: ”Ce combatem mai întâi? Virusul sau vectorul?” dr. hort. chim. Victor Lăcătuș, membru titular ASAS)

Roxana Drăghici